Mii de ardeleni din zona Sătmarului au fost aruncaţi în minele de cărbune din URSS.
De la început ţin să precizez că nu este vorba nici de prizonieri, nici de condamnaţi în zona sovietică de ocupaţie, ci de români civili, paşnici, ridicaţi de la casele lor, fără multe explicaţii, şi duşi în deportare, la muncă obligatorie, o dată cu etnicii germani, în ianuarie 1945, tocmai în minele şi întreprinderile din podişul Donbas din URSS (Ucraina). O dramă umană pe care o aflăm dintr-o investigaţie de istorie orală publicată cu 16 ani în urmă, la Ravensburg, în Germania, cu sprijinul Forumului Democrat German, filiala Satu Mare, sub semnătura prof.univ. dr. Doru Radosav, pe atunci directorul muzeului din judeţul repectiv, azi directorul Bibliotecii Centrale Universitare şi al Institutului de Istorie Orală Cluj. Volumul redă, ca într-un mic roman tragic, soarta deportaţilor şvabi din satele sătmărene, unde politica sovieticilor, care ţineau strâns la „Numerus compulsus” (ceea ce arăta statistica – n.n.), a dus la erori şi abuzuri „strigătoare la cer”, cum zic românii.
În primul rând că au deportat şi fete de etnie germană în vârstă de numai 15 ani, fete care la destinaţie au fost coborâte în mină să exploateze cărbune. Fără milă! Fără scrupule! Apoi, alături de etnicii germani, au ridicat şi trimis în Donbas şi numeroşi români, dar şi maghiari.
Problemă prea „măruntă”
Astfel, în arhivele deportării, autorul a identificat numeroase nume româneşti, precum: Silvăstru, Gherman, Dan, Codrea, Simion etc. Între altele, el relevă cazul Mariei Cornelia Bulbuc (născută Sălăjean), fiica primarului din Sanislău, fată ce timp de patru ani a fost la muncă forţată în Donbas, „graţie” notarului Pal Janos, care, desigur, a ţinut să-i plătescă nişte poliţe celui ales de comună în fruntea localităţii (O supoziţie a semnatarului acestui text).
De altfel, din Sanislău au fost deportate 418 persoane, între care se aflau şi 94 de români şi 26 maghiari de confesiune reformată. Prefectul de atunci al judeţului, dr Ştefan Anderco, după ce a aflat de aceste abuzuri, a protestat energic la Ministerul de Interne. El a semnalat că, pe lângă cei 94 de români din Sanislău, au mai fost trimişi în deportare alţi 35 de români din Ciumeşti, la care s-au adăugat Mihai Şipoş din Hurezul Mare, Iuliu Şinca din Pişcolţ, Maria Suciu şi Marta Ceteraş din Poiana Condrului etc. Dar prefectul a zis-o şi tot el şi-a auzit-o, deoarace cu sovieticii nu putea sta de vorbă despre astfel de probleme „mărute”. Ce contează, cum zicea cinicul premier al Angliei de atunci că circa 80.000-100.000 de etnici germani sunt duşi la muncă în URSS ?! Pentru el era o… bagatelă.
În acest context „fără de lege”, nu e de mirare că au fost şi situaţii de …curat ghinion. Autorul redă cazul Rozaliei Dudler, de 19 ani, din Ardud, născută în Sao Paolo, Brazilia, care s-a trezit, în ianuarie 1945, în Donbas. Şi tot aşa a păţit-o Elena Vitez, născută în SUA.
De altfel, despre acest fenomen, al deportărilor ilegale, abuzive, ale unor cetăţeni români, oameni care nu aveau nimic comun cu nota nr. 031 a Comisiei Aliate de Control pentru România, autorul precizează: „Erorile deportărilor nu fac altceva decât să confirme, pe de o parte, că evenimentele tragice ale istoriei escaladează orice distincţii etnice, confesionale, iar pe de altă parte, comunitatea umană asupra căreia s-a repercutat o istorie potrivnică devine solidară în evoluţia ei”.
Partea doua a cărţii descrie drumul, în realitate un început de infern, cu victimele de rigoare şi, apoi, redă, cu lux de amănunte, viaţa pe muchie de cuţit din lagăre. Erau -40 de grade Celsius când deportaţii din Satu Mare au ajuns la destinaţie. Adică în lagărele de la Gorlovka, Nikitovca, Cistekova, situate în podişul Donbas, tarversat de fluviul Doneţ, podiş cu multe mine de cărbune, dar şi metalifere. Apoi, foametea făcea ravagii: mâncau frecvent porumb crud sau prăjit, furat din lanurile colhozului, coji de cartofi aruncate din bucătării, alte resturi…
Cum i-au ajutat ucrainenii pe deportaţi
Autorul redă şi unele aspecte care reliefează un anumit umanism ale localnicilor colhoznici, săraci şi ei, dar care, din milă, le dădeau, uneori, deportaţilor, alimente din ceea ce avea prin casă. Între aceste gesturi omeneşti, scrie şi de faptul emoţionant că un paznic de câmp al colhozului a venit în lagăr, discret, ca să-i anunţe pe deportaţi că „de mâine se recoltează porumbul, „aşa că la noapte mai puteţi lua ştiuleţi din lanuri”. La foamete se adăuga munca extrem de istovitoare, încât mulţi nu s-au mai întors, fapt relevat şi de listele decedaţilor publicate din unele localităţi. Din Foieni, de pildă, au murit 84 de oameni, iar din toate satele inventariate peste 200… Un sacrificiu de sânge pentru „înflorirea” URSS dat şi de românii din Sătmar.
