Voievodul a fost implicat într-o serie de evenimente care au dus la distrugerea regatului maghiar de către sultanul ottoman Soliman Magnificul
Una dintre cele mai crude și mai controversate figure din istoria Europei Centrale este voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya. De numele său sunt legate episoade de o duritate rară, dar și evenimentele care au dus la prăbușirea Regatului Ungariei, una dintre marile puteri de pe harta Europei Medievale. Ioan Zapolya a purtat titlul de Regele al Ungariei după dezastrul de la Mohacs, însă, în realitate, nu a fost nimic altceva decât un voievod al Transilvaniei care a domnit sub suzeranitatea sultanului ottoman Soliman Magnificul.
Dispută între magnaţi
Familia din care provenea Ioan Zapolya făcea parte din nobilimea de arme din Transilvania, care a cunoscut o ascensiune spectaculoasă datorită voievodului Iancu de Hunedoara și fiului acestuia, Regele Ungariei, Croației și Boemiei, Matia Corvin (n.r. – în acest articol utilizăm denumirile din istoriografia românească. În cea maghiară, voievodul este cunoscut sub numele de Szapolyai Janos). Tatăl lui Ioan Zapolya era palatinul Ștefan Zapolya, iar mama sa era principesa cehă Hedviga. Ioan Zapolya și-a consolidate poziția în rândurile aristocrației maghiare prin căsătoria cu principesa Isabella Jagello, din familia regală poloneză. Datorită sprijinului primit din partea rudelor sale, Ioan Zapolya a devenit voievod al Transilvaniei. În această funcție, el s-a remarcat prin duritate și cruzime.
Prima mare încercare cu care avea să se confrunte Ioan Zapolya a fost una dintre cele mai mari răscoale din această parte a Europei. În anul 1513, Papa Leon al X-lea a chemat Europa creștină la o cruciadă antiotomană. Un mic nobil secui, Gheorghe Doja, care se remarcase prin curaj și pricepere militară în confruntări anterioare cu otomanii, a primit misiunea de a recruta, instrui și conduce un corp de oaste care să ia parte la cruciadă. Cum Papa Leon al X-lea făgăduise țăranilor care se vor înrola sub drapelul cruciadei că vor fi iertați de iobăgie, sub comanda lui Gheorghe Doja s-au înrolat mulți țărani maghiari, români, slovaci, sârbi, croați și sași. Numărul lor mare i-a nemulțumit pe aristocrații care dețineau mari suprafețe de pământ și care se vedeau astfel lipsiți de mână de lucru. Printre cei mai vehemenți oponenți ai înrolării țăranilor s-a numărat episcopul romano-catolic Nicolae Csaki. În unele sate, aristocrații au luat măsuri de pedepsire a celor care se înrolaseră în oastea cruciată. Acest lucru a provocat răscularea țăranilor, care, în loc să mărșăluiască împotriva otomanilor, au început să atace castelele nobililor. Atacul principal al răsculaților s-a produs în zona Banatului și a vestului Transilvaniei. La Nădlac, oastea nobiliară condusă de episcopul Nicolae Csaki a fost înfrântă, iar înaltul ierarh a fost prins și ucis. Oastea răsculaților, condusă de Gheorghe Doja, s-a îndreptat apoi, în vara fierbinte a anului 1514, spre cetatea Timișoarei, pe care au început să o asedieze. Aici, răsculații au fost surprinși de oastea Transilvaniei, condusă de voievodul Ioan Zapolya. Răsculații au fost înfrânți, iar liderii răscoalei au fost prinși. Din porunca lui Ioan Zapolya, Gheorghe Doja a fost torturat în chip înfiorător. Printre altele, a fost așezat pe un tron de oțel încins în foc, iar pe cap i-a fost așezată o coroană din metal incandescent. Apoi, carnea i-a fost ruptă de pe oase cu ajutorul unor clești înroșiți în flăcări. Răscoala lui Gheorghe Doja a zdruncinat temeliile puterii maghiare. Regatul Ungariei și țările asociate Coroanei Maghiare, printre care Croația și Transilvania, s-au văzut lipsite de o valoroasă bază de recrutare, deoarece nobilii au interzis țăranilor să mai poarte arme. Pe acest fond, cu armata diminuată, Ioan Zapolya a intrat în conflict cu magnatul maghiar Ștefan Bathory de Ecsed, iar din cauza rivalităților dintre diferitele facțiuni nobiliare, armata regală maghiară a fost în imposibilitatea de a interveni în ajutorul Belgradului, asediat de armata otomană. Această cetate, cu un rol strategic-cheie, a fost cucerită de otomani în anul 1521. Calea armatelor otomane spre Europa Centrală era astfel deschisă. Ioan Zapolya a încercat o reconciliere în acest context cu puternica familie Bathory. Pe unul dintre membrii acestei familii, Ștefan Bathory de Șimleu, l-a numit chiar vicevoievod al Transilvaniei. Însă această reconciliere a venit prea târziu.
Dezastrul de la Mohacs
În vara anului 1526, o mare armată otomană, care număra între 70.000 și 100.000 de luptători, a atacat Ungaria. Pentru că iscoadele Regelui Ungariei nu aflaseră unde va fi lovitura principal a otomanilor, Regele Ludovic al II-lea și-a împărțit armata în trei corpuri principale. Unul dintre ele, care număra între 25.000 și 40.000 de luptători, avea menirea să apere partea centrală a regatului. Oastea Transilvaniei, condusă de Ioan Zapolya, număra 15.000 de luptători și avea misiunea de a închide trecătorile Munților Carpați. O a treia oaste, condusă de banul Croației, Kristof Frankopane, număra 5.000 de luptători și avea misiunea de a opri eventualele cele de akingii, adică de luptători turci din oastea neregulată, care s-ar fi aventurat după pradă în Croația. La finalul lunii august, oastea otomană avansase spre capitala regală Buda. Regele Ungariei a decis să dea bătălia pe câmpia de la Mohacs. Cele două armate, cea turcă și cea ungară, s-au așezat față în față în data de 29 august. Sorții bătăliei au fost schimbători, iar la un moment dat părea că oastea maghiară va învinge. Au contat mai mult însă superioritatea numerică a otomanilor, precum și capacitatea ienicerilor, infanteria de elită a sultanului, de a rezista șarjelor cavaleriei ungare. Regele Ludovic al II-lea a încercat să fugă de pe câmpul de bătălie, însă calul său s-a răsturnat într-un râu. Regele Ungariei a fost tras la fund de greutatea armurii și a pierit înecat. Oastea Transilvaniei ar fi putut schimba soarta bătăliei și, o dată cu ea, soarta Ungariei. Însă armata condusă de Ioan Zapolya nu a mai ajuns la Mohacs. Unii istorici maghiari îl consideră pe voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, drept principalul vinovat pentru pierderea bătăliei, însă, în realitate, înaintarea sa a fost întârziată și de ordinele contradictorii pe care le primise de la Ludovic al II-lea. Înfrângerea de la Mohacs a însemnat dispariția Ungariei din rândul marilor puteri. Turcii ocupaseră sudul țării, iar în 11 septembrie au intrat în capital regală Buda. Regina Maria de Habsburg, curtea regală și cea mai mare parte a orășenilor s-au refugiat la Bratislava, iar restul regatului a fost sfâșiat de un război civil. În toamna anului 1526, Ioan Zapolya a fost proclamat Rege al Ungariei de o parte a nobilimii regatului maghiar. O altă parte l-a proclamat rege pe cumnatul Regelui Ludovic al II-lea, Francisc de Habsburg. Între cei doi pretendenți la Coroana Ungariei a izbucnit războiul civil. Ioan Zapolya era sprijinit de otomani, care nu vedeau cu ochi buni ascensiunea unui membru al familiei imperial de Habsburg, iar Francisc I era sprijinit de Austria. În 1526, Soliman Magnificul nu a putut trasforma Ungaria în pașalâc deoarece pe teritoriul regatului maghiar mai erau trei armate în stare de luptă: cea a lui Ioan Zapolya, cea a banului croat Kristof Frankopane și o oaste de mercenar, strânsă în vestul regatului.
Sfârșitul visului regal. Ungaria devine pașalâc
După 1526, otomanii au ocupat partea sudică a Ungariei, Francisc I de Habsburg a ocupat partea de vest, Croația și Slovacia, iar Ioan Zapolya a păstrat Transilvania, estul și centrul Ungariei. Lucrurile s-au agravat după ce Ioan Zapolya a murit la Sebeș, în anul 1540. În urma sa au rămas regina văduvă Isabella și fiul său minor, Ioan Sigismund. Acesta a fost proclamat Rege al Ungariei în anul 1540, în cetatea Buda, însă, un an mai târziu, sub pretextul că apără interesele lui Ioan Sigismund de pretențiile lui Francisc de Habsburg, otomanii au înaintat din nou în Ungaria, au ocupat Buda și au transformat centrul regatului în pașalâc. Fosta mare putere de odinioară încetase să mai existe. Ungaria nu se mai afla pe harta Europei. În vest, părțile regatului maghiar și Croația fuseseră anexate Austriei. În centru, pașalâcul de la Buda a rezistat mai mult de un secol și jumătate. În est, Transilvania semi-independentă intrase sub suzeranitate otomană. Titlul de Rege al Ungariei a continuat să fie asumat deopotrivă de membrii familiei de Habsburg și de cei ai familiei Zapolya, până când, în 1570, Ioan Sigismund a renunțat la acest titlu și și-a luat titlul de Principe al Transilvaniei, țară care se transforma astfel din voievodat în principat. Ungaria a redevenit stat independent abia în anul 1920, însă fără Slovacia, Croația, Transilvania și fără cetatea Belgrad, acolo unde a început decăderea regatului maghiar.
