B.P. s-a născut în 1932. A terminat Institutul de Mine din cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu“ și a lucrat ca vagonetar, ajutor de miner și inginer în minerit. CV-ul său e completat de o bogată activitate politică în anii comunismului: secretar de comitet UTC, instructor la secția economică a Comitetului Central al UTC, propagandist, prim-secretar PCR al orașului Vulcan, primar al Municipiului Petroșani și președintele Consiliului Munici pal al Sindicatelor Petroșani.
Una din metehnele de abordare a istoriografiei autohtone în privința trecutului comunist este că a acordat foarte puțină atenție vocilor „părții nevătamate” a regimului. Interviul de mai jos, apărut în volumul Activiştii mărunţi – Istorii de viaţă (editori: Zoltán Rostás și Antonio Momoc) la Editura „Curtea Veche” (2007), este o astfel de mărturie. Ea relevă la fel de bine, fundalul și atmosfera orwelliană a apocii.
*
B.P. Numele meu este B.P., sunt născut în 4 iulie 1932, deci în secolul trecut, în Munții Apuseni, comuna Baia de Arieș, județul Alba. Părinții mei au fost țărani săraci. Tatăl meu avea o avere de două hectare și jumătate, dar averea aceasta se întinde pe munți, pentru că însuși satul nostru fiind departe, la 7 km de centrul de comună, este așezat deci pe Valea Arieșului, dar pe munte, pe munte. Pe… deal, ca să-i zic mai… corect. Așa.
Și situația în care eu am stat acolo, deci am crescut până la 15 ani, așa, lucram și eu alături de părinți. Pe tata nu-l interesa ca eu să învăț carte. Da’ nici ceilalți frați… Noi am fost cinci frați și… niciunul dintre cei cinci frați nu a fost dat la școală. Nenorocul nostru a fost că atunci când (eu sunt ultimul copil…) am avut cinci luni, mama mea o murit. A făcut un infarct și a murit și am rămas cei cinci copii cu tata, care s-a recăsătorit și a luat o fată mai tânără decât el cu vreo 24 de ani, cu un copil. Deci la un moment dat eram șase copii în gospodăria… [râde scurt și greoi] lu’ tata. Așa încât, încă de mic copil, am fost obligat să muncesc și să-mi câștig pâinea, pentru că tatăl meu și nu numai el, dar oamenii din sat, oamenii din satul Muncel, de unde provin eu…, vreo trei știau carte pe vremea aceea. Era… învățătorul, preotul și delegatul satului care aducea și el la rândul lui… de la… un plic prin poștă, eu știu ce obligații avea, deci aceștia erau oamenii care știau carte. Iar tatăl meu zicea: „Nu, lasă-i domnule, nu-i… copiii nu-i dau la școală pentru că n-o să-i fac nici popă, nici învățător“. Deci… nu avea și nici el nu știa, nici el nu știa carte. Ca și… toți ceilalți cetățeni. Plecând din sat, la 15 ani, sigur că nu m-am putut angaja niciunde. Dar printr-o relație, un cetățean de la noi din sat care făcea armata la Hunedoara și cum la Hunedoara începuseră încă de prin ’45 să se dezvolte… preocupările pentru industrie, pentru dezvoltarea Combinatului și așa mai departe.
Or, după ce am stat cei patru ani slugă în satul Bârcea… lângă comuna Cristur sau așa ceva, lângă Hune- doara… cât am avut vreo 15 ani, să zicem în 1947…’46, ‘47, cred, în ’47 rețin eu, m-am dus să mă angajez la Com binatul Siderurgic Hunedoara. Acolo nu m-a angajat pentru că nu aveam vârsta. Dar exista pe atuncea, la Combinat, o secție care se ocupa cu descărcarea de vagoane, deci descărca vagoanele de fier vechi. Deci acolo era o secție și se angajau de-ăștia ca mine și alții mai bătrâni și care cum veneau se angajau acolo și lucrai cu ziua și așa am lucrat acolo aproape un an. Până în ’48, în mai. Condițiile de acolo erau următoarele. Aveam o baracă în care locuiam 80 de persoane. 40 pe-o parte, 40 pe alta, acolo ne-am pus cufărul și acolo dormeam [vorbește ca și cum ar fi fost firesc]. W.C.-ul era de ăla turcesc, făcut un pod la o parte la capătu’ barăcii și la cealaltă aveai spălătorul. Spălătorul era… niște conducte găurite și din care curgea apa iar [se amuză] iarna… vă dați seama că mai înghețau, nu curgea apă pe toate, iar noi cum lucram la descărcat de fier vechi, tot timpu’ eram murdari. Ce să vă spun, așa… perioadă de vârf, că ne-am umplut de păduchi, de râie, eu am avut și păduchi, am avut și râie, de scabie și am avut și eczeme. Din cauza mizeriei în care… Medicamente „Doamne ferește“, ne tratam de scabie cu… cenușă, deci… leșie de cenușă. Cu aia dădeam, ustura de trăsnea, dom’le, deci niște condiții extrem de grele. În această situație, am părăsit Hunedoara pentru că nu, nu se putea… Cunoșteam un cetățean care lucra la mina Aninoasa…
Ați lucrat în orașul Hunedoara, propriu-zis?
Da, în orașul Hunedoara. Da’ bineînțeles că nu eram chiar în oraș. Baraca noastră îi zicea Catanga. Undeva sus, mai târziu așa s-o numit cartieru’ [se amuză] unde eram noi cazați. E, oricum, în afara orașului Hunedoara. Dar… noi ne plimbam prin Hunedoara când aveam cumpărături, că ne plătea la fiecare sfârșit de săptămână, ne plătea care câte zile avea și, sigur, cum ne înțelegeam și între noi, că aveam un șef de echipă care ne spunea: „Tu ai lucrat mai mult, tu ai lucrat mai puțin“… la sfârșitul fiecărei săptămâni, dacă nu lucrai corespunzător, el nu te mai trecea pe listă ca săptămâna următoare să lucrezi la el. Deci erai foarte docil față de acest mic șef, zic eu acum, da’ atuncea îl vedeam foarte mare, așa, și… așa… mă rog, așa-mi desfășuram activitatea acolo. În ’48, în mai, am ajuns la mina Aninoasa unde m-am angajat… în primu’ rând m-am angajat la suprafață că nu aveam 18 ani împliniți. De fapt nu aveam 16 ani împliniți, nu 18.
Era limita de vârstă?
Da, era limita ca să lucrezi în subteran. Dar, lucrând la suprafață, fiind, să zic, prinzaci așa, fiind… cum ziceau ăștia atuncea… fiind mai harnic între ceilalți, așa m-a dat în subteran la grajdu’ de cai. Transportu’ în subteran se făcea cu caii. Nu erau atuncea locomotive, în ’48, nu era… deci erau niște condiții… Transportu’ era cu caii. Se-ntâm- pla foarte frecvent ca anumiți cociși, cum le zicea… deci să nu vină la lucru. Făceau absențe. Și atunci, eu care îmi plăcea să lucrez cu caii, să nu știu ce… ș-acolo era un grăjdar șef. Și ăla îmi spunea: „Băi, Petrică, du-te… du-te cu caii. Ia calu’ cutare și te-ai dus cu el“. Caii fiecare aveau un nume… nu mai țin eu minte numele cailor [râde scurt], dar „Ia calu’ cutare și te du.“ Și așa înlocuiam pe unu’ și pe altu’ din cociși. Numai că, odată… am făcut un mare carambol. Era o porțiune unde trebuia să pui un… să pui o piedică la unu’ din vagoneți ca atunci calu’ să poată să țână și să… nu meargă repede. Dar, ca să treci pe panta aia în jos, totdeauna trebuia să primești răspuns. Strigai acolo, ăăă… „Videas!“ („Atenție!” – n. RL.) și dacă de jos zicea „Mehet!“, adică „liber“, te duceai.
Din ce limbă provin cuvintele acestea?
Din maghiară. Majoritatea erau unguri. Maghiară și germană, că și de-acolo se trage. Și, eu fiind… șut, deci fiind sfârșit de lucru, de program, eu m-am grăbit. Și n-am mai stat să aștept dacă ăla de jos îmi dă mie… drum liber, „cale verde“ cum se zice acuma, ș-am plecat. Ei bine, de jos a plecat unu’ tot așa, cu trasu’ cu calu’, să scoată vagoneți, că mergeai să scoți de la locurile de muncă, încărcai vagoneții și de-acol’ tu trebuia să-i scoți să-i duci la pus, unde se extrăgeau afară. Io nu am așteptat, ăla a intrat pe pantă-n sus, eu cu calu’ n-am pus la cal… n-am pus piedecă și am făcut un mare carambol. Caii or trecut unu’ pă lângă altu’, vagoneții s-au răsturnat, caii s-au accidentat, mare scandal. Și din acel moment, deși aveam vreo 16 ani și ceva, din acel moment „Bă, știi ce? Tu te-ai îmbuibat aicea la… grajd. La brigadă. La încărcat [pe un ton sentențios].“ Și de acolo m-a dat pe mine vagonetar. La încărcat. Și încărcam cu lopata, aveam și un șef de brigadă foarte… activ, așa. Harnic omu’, dar rău cu mine. Zicea către mine, zice: „Unge lopata aia, copile, f…-i Dumne- zău’ ei, unge lopata!“ [se amuză]. Adică să meargă în căbune, nu să dai cu ea goală. Și, de-acolo, deci din situația în care eram, m-am obișnuit la un moment dat cu munca destul de grea… dar cred că am fost și mai… puțin mai descurcăreț, să spun un cuvânt din acesta pentru că, cu ușurință, am învățat, cât am fost la Bârcea mi-am terminat cele șapte clase.
Bârcea asta unde era?
Lângă Hunedoara, cât am muncit patru ani cât am fost slugă. În timpul ăsta eu mi-am făcut școala. Când am ajuns la Aninoasa, deci fiind acuma vagonetar, în câteva luni m-am înscris la școala de calificare. Am făcut șase luni școală de calificare și am ajuns ajutor de miner. După încă șase luni m-am obișnuit cu învățatu’. Oricum eram mai tânăr față de alții care… mai boșorogi și nu știau nici carte și m-am făcut miner. E, era la modă, prin 1950, ’51, era la modă ca brigăzile să fie conduse de tineri. Brigada… brigadă de tineret. Erau brigăzi ale bătrânilor, majoritatea, așa, dar trebuia să se… și… UTC-u’, că eu din ’47 m-am înscris în UTC [surâde cu admirație și nostalgie] și prin ’50 am ajuns miner șef de brigadă.
UTC-ul cum era?
[Pe un ton grav] Oricum, aș vrea să vă spun că față de tineretul de astăzi, eu am observat și aci la Petroșani în special social-democrații parcă-s mai activi, dar tot nu fac nimic. Ei bine, noi organizam muncă voluntară, mergeam cu tineretu’ să dăm patriei mai mult cărbune, noi organizam „Joia de tineret“ unde veneau cu invitație, unde aduceam tinerii să danseze, să se distreze, așa, aveam diferite manifestări. Au fost cazuri când dintre noi, care-or avut talent, am făcut echipa artistică, brigade de agitație, mă rog, nu mai țin minte toate formele ăștea, dar oricum nu existau… ne duceam… nu știau carte, erau mulți tineri care nu știau carte. Mergeam la club. Clubu’ era într-o baracă, la Aninoasa, atunci. Mergeam acolo și… odată citeam, altădată învățam poezii, altădată îi învățam pe ăștia alfabetu’ și fel și fel de asemenea activități pe care aproape zilnic le aveam. Aproape zilnic. „Joia de tineret“ era… ăă… joia și dumineca. Și dumineca nu-i mai ziceam joie, nu știu cum… Reuniune îi ziceam. Așa. Dar organizam toate acestea pentru că… nu știu cum, veneau tinerii domnule, acuma nu vin. Nu vin, că-i văd io… io am mai discutat și cu președintele tineretului de la Petroșani… uite că-mi scapă numele, o fost administratorul piețelor. Așa, am mai discutat. La el nu vin. Pe noi ne sufocau, veneau peste noi. Ba, eu în 1952, în ’47 m-am înscris în UTC și, de prin ’48, de cum m-am angajat la mină, am fost selecționat propagandist și apoi secretar de organizație de bază, secretar de comitet UTC și în ’52…
Cum era cu funcțiile astea?
Ca propagandist aveam un număr de tineri, dar din sectorul în care lucram eu. Vreo… aveam în jur de 30. Și o dată pe săptămână țineam învățământ politic. Adunările se țineau o dată pe lună, în care analizam cine participă, cine nu participă, în primul rând la producție, dar și în viața politică. Așa. Și, cum eram împărțiți: unii se ocupau de muncă culturală, alții se ocupau de comisia economică, de calificare, ridicarea calificării, deci în funcție de sectoarele de activitate, când aveam adunarea UTC pe sector, atunci se analiza și activitatea celor care erau însărcinați: propagandistu’ s-o ținut, o fost la curs or s-o pregătit, n-a fost… responsabilul cu munca de calificare, dacă el s-o dus la cursuri de calificare când se țineau sau nu s-a dus. Iar ca secretar pe UTC trebuia să analizezi, să vezi, să controlezi dacă unu’ sau altu’ și să le dai sarcini. Fiecare trebuia să aibă o sarcină concretă. Unu’ era cu propaganda, unu’ era cu munca voluntară, unu’ era cu profesionalul, deci se găseau sarcini ca toți tinerii să primească, știu eu, câte ceva. Unii se ocupau mai mult, alții mai puțin sau unii chiar deloc. Ei, care erau deloc îi mai excludeam din UTC. Deci în ’52 eu m-am înscris în partid. În Partidul Comunist Român. Și, sigur, viața mea s-a schimbat în momentul în care m-am înscris în partid. Vreo câțiva ani, deci vreo… trei ani nu am avut răspunderi mari. Dar prin 1955 am fost promovat instructor al Comitetului Județean UTC. Și am lucrat ’55 -’56 și din ’56…
Ce făceați în calitate de instructor UTC?
Răspundeam de un raion UTC. De munca unui raion. Am fost câteva, să zic luni, am fost instructor al Comitetului Județean, atuncea era regional, UTC pentru Petroșani. Apoi în alte luni, că nu ne ținea mult, vreo trei luni și te schimba, m-a dat la Alba Iulia, deci la județul Alba, apoi am fost… o perioadă… nu prea lungă am fost pentru raionul Hunedoara și în 1956 am fost selecționat ca instructor la secția economică a Comitetului Central al UTC-ului, unde am lucrat până în 1960. Structura Comitetului Central era și acolo pe domenii de activitate. Era comisia sau secretarul cu probleme organizatorice, care se ocupa de problemele de, eu știu, de cotizație, de cadre, de problemele pur organizatorice. Era secretar cu învățământu’, deci cu educația, care pe vremea mea, în 1958, funcția asta a ocupat-o Ion Iliescu. Până în ’60. Până în…’60, da. Când eu am plecat de-acolo, el o rămas acolo. Deci eu am lucrat până în ’60, deci patru ani am lucrat la Comitetu’ Central al UTC-ului. Și în perioada asta am răspuns de Baia Mare, am răspuns de Oradea, am răspuns de Hunedoara, am răspuns de Bacău, am răspuns o perioadă scurtă de Cluj… și de Argeș am răspuns, da’ tot așa, o lună, două, trei, nu mult. Așa… Deci… cumva eu am colindat… fiind la UTC, aproape toată țara. Cu diferite sarcini pe care le primeam din partea Comitetului Central.
În ce constau sarcinile?
De exemplu, dacă tu răspundeai de, să zicem, de, dau un exemplu acuma, de județul Hunedoara. Acolo la județul Hunedoara când te duceai erau cel puțin trei activiști ai Comitetului Central. Unu’ era la organizatoric, unu’ era la propagandă și unu’ era la economic. Care eram eu, la economic. Dar între noi mai erau care veneau ocazional în județ, de la sport, de la pionieri… cultură, eu știu ce mai… diferite, nu mai țin minte… diferite, care răspundeau, eu știu, de munca de partid, de… parcă aveam și noi… aveam și noi la UTC, nu mai țin minte, așa. Ei bine, eu ca instructor cu probleme economice, în primu’ rând, eu când veneam în județ trebuia să mă documentez în ce situație se găsește județu’ în domeniul economic… și agricol. Și în primul rând, sarcinile mele erau îndreptate spre formațiile de tineret. Unde erau formații de tineret. Brigăzi de tineret, sectoare ale tineretului… E, și eu acolo aveam obligația să mă duc, despre care trebuia, la sfârșitul perioadei care nu aveam de mers acolo, trebuia să mă duc să raportez la Comitetu’ Central, la secția… la secția economică. Unul dintre secretari făcea deci o sinteză a rapoartelor instructorilor din țară și ăla o prezenta primului secretar al Comitetului Central. Primu’ secretar, la rându’ lui, o prezenta și el la secția organizatorică sau chiar la secretaru’ general, la Gheorghiu Dej sau la… așa, o prezenta la Comitetu’ Central, ce a făcut tineretu’. Tineretu’ era urmărit din mai multe puncte de vedere, nu neapărat numai să zic ce o făcut șantieru’ tineretului. Nu! Că eu am participat și la întocmirea unor informări către conducerea partidului. Așa. Și, aceste informări cuprindeau situația de cadre, situația de pregătire, școlile care erau subordonate, „Filimon Sârbu“, cursurile… din județ, că erau școli de șase luni, școli de un an, unde mergea tineretu’ să se pregătească. Deci cel care era la organizatoric și la propagandă raporta și despre acestea. Dar, în principal, trebuia să rezulte ce-am făcut noi pentru ca activitatea de producție să meargă mai bine. Dacă erau sesizate nereguli, ne mai critica pe noi, ba pe unii dintre noi ne și dădea afară. Dar, cum să spun, ca să te dea afară pentru o treabă înseamnă că te-ai dus în județ și tu în loc să te duci să vezi și tu și să ajuți cu ceva… activitatea în domeniu’ în care ești plătit, așa, tu te-ai dus la… discotecă, te-ai dus la… beții și-așa, că sistemu’ informațional funcționa foarte bine, să știi. Știa… știa secretarul cu… al meu, Koppandi, care era la Comitetu’ Central, știa mai degrabă ce am făcut eu în județ decât reușeam eu să-i fac raportu’. Ce-am făcut în județ.
De unde știa?
Păi acuma de unde… câte nu se știu ș-acuma! Vedeți, se știu pentru că există un sistem informațional și pe cine interesează… dumneata de ce ai venit încoace? Că te interesează ceva. Noa, așa era și atuncea. Mă, îl interesa și atuncea avea de grijă să vadă cum se rezolvă problemele în domeniul lui, în principal, domeniul lui, că erau mai mulți, cum îți spuneam, erau mai mulți secretari, erau vreo patru–cinci secretari sau șase, nu mai țin minte. Așa și fiecare își avea domeniul lui de activitate. Și avea și la județ. Că și la județ era prim-secretar, era secretar cu organizatoricu’, secretar cu propaganda, secretar cu economicu’, secretar cu învățământ și pionieri. Deci observi că și la județ când vedeai… io în general nu mă duceam la secretaru’ cu probleme organizatorice, eu mă duceam la ăla cu economicu’. Și-i spuneam „Domnule, uite eu am venit pentru că sunt probleme la conducerea organizației, că-n orașu’ Brad, că-n orașu’ Petroșani, acolo tineretu’… nu se ocupă nimeni de educație, sau acolo nu lucrează, că sunt absențe nemotivate, că nimeni nu-i trage la răspundere pe linie de organizație de ce fac absențe, de fac beții…“ Adică era, în permanență te ținea în priză nu cumva să n-ai sarcini, să te duci în județ și tu n-ai nimica de la Centru.
Deci, perioada asta de patru ani cât am lucrat la Comitetu’ Central al UTC-ului am răspuns numai și numai de sectoru’ economic și înainte de a pleca de-acolo, că am plecat la cerere, așa, ajunsesem șef de sector. Deci era un secretar și avea, nu știu dacă bine spun acuma, parcă eram vreo trei șefi de sectoare, deci promovasem și eu. Eu aveam sectoru’ minier din țară. Răspundeam de situația tinerilor, sau nu numai situația că poate nu-i bine spus situația, dar cum se ocupă tineretu’ din sectoru’ minier de realizarea planului, de calificare, de ridicarea calificării, de trimitere la școli, că se „trimeteau“ cu recomandarea noastră, se „trimeteau“ și la facultăți. În perioada asta s-a trimis cu șapte clase la cursuri de doi ani și apoi să facă facultatea. Mulți, sunt și în Petroșani ingineri care n-au avut liceu’ când au intrat la facultate. Și a făcut o școală de doi ani, de specializare, îi ziceam noi „Școală muncitorească“, de care se ocupa tineretu’, deci UTC-u’, direct, și ăștia apoi mergeau cu școala aia mergeau la Institut, așa, și după ce termina Institutu’, dădea și examene pentru licență. Ca să aibă și liceu’ și să fie legal inginer. Așa. Deci eu răspundeam de sectoru’ minier. Io rareori am fost la un CAP sau trimis așa dac-o fost… s-a întâmplat ceva, un eveniment oarecare și a interesat și pe tineret, pe UTC-eu. Și atuncea te-a trimis, chiar dacă nu erai direct răspunzător de sectoru’ ăla, te-a trimis și la un CAP-eu, așa, sau au fost nenumărate cazuri când a trebuit să organizez… munci voluntare la recoltarea grâului, la cartofi, mi-aduc aminte la sfeclă în Bărăgan, io știu, în Dobrogea…
Și ce făceați aici? Supravegheați?
Păi mergeam cu tinerii la muncă.
Munceați și dumneavoastră?
Da, bineînțeles. Munceam și eu. Nu, păi da‘ îți dai seama cum apăreai tu acolo de la UTC-eu și lucrau tinerii și tu stăteai? A, nu se poate, nu! Și când mergeai în mină să dai patriei mai mult cărbune, mergeai cu tinerii, cu învățători, cu profesori, cu comercianți, cu… îi băgam în mină. Or, și eu ca și ei lucram cot la cot. Nu era, pardon, că tu ești de la UTC-eu sau tu ești instructor. Atuncea trebuia să dai exemplu și asta ni se și cerea. Și eu cred că din acest punct de vedere al muncii, io totdeauna am pus mâna, la mine n-o fost așa că io mă duc și stau mă uit la Ionescu cum lucrează și mai zic: „Bă, mai dă o dată cu sapa sau cu lopata!“ Așa ceva nu! De exemplu, ne-a dus să muncim la Eforie Nord, să facem peluzele acelea. Am lucrat la peluze. Așa. Acolo trebuia să lucrezi, dom’le, nu să aștepți. Îți dădea câți metri de-aici pân-acolo e cutare. După 1960, eu, la cerere, mi-am dat demisia de la Comitetu’ Central al UTC-ului. Atuncea nu era așa cu demisia. Atunci nu se spunea de demisie.
De ce v-ați dat demisia?
Eu m-am căsătorit și soția era în Târnăveni, eu eram în București, mi-a dat undeva o cameră pe Matei Basarab 12, o cameră unde era veceu’ comun, baie, eu știu ce dracu’ mai era acolo, dar „era“ niște condiții… așa. Și nu m-au ajutat, că asta, m-am supărat, că nu m-au ajutat să duc soția în București. După câteva luni ea era-ntr-o parte, eu eram în alta. Și în ’60, parcă toamna, nu mai țin minte, în ’60 mi-am dat demisia. Nu era atunci, nu se spunea de demisie. Am cerut să mă elibereze și m-a eliberat din muncă. Era Virgil Trofin prim-secretar al UTC-ului și mă înțelegeam, era un om deosebit. Și m-am înțeles bine cu el și a zis: „Dacă nu vrei, nu vrei, dragoste cu sila nu facem. Și m-am dus la Combinatu’ Siderurgic Hunedoara. Intențiile mele erau să mă angajez acolo și să lucrez acolo. Numai că și acolo m-am izbit de problema casei. Când am umblat să-mi rezolv cu casa să-mi duc soția acolo, așa, mi-a fost aproape imposibil ș-a trebuit să apelez la primu’ secretar. Primu’ secretar auzise despre mine. Eu deja lucram la Combinatu’ Siderurgic, la controlu’ minereurilor. Deci minereurile care veneau de la Ghelari, Teliuc, Vadu Dobrii, minereuri de fier și se alimenta Combinatu’. Io am ajuns acolo controlor. Controlam calitatea, deci fiecare vagon care venea de la Teliuc, așa, luam probe. Ce conținut are de fier, ce conținut de mangal, cât e steril și așa mai departe. Ei bine, m-am dus să rezolv cu casa. Primu’ secretar al raionului de partid de-atuncea m-a întrebat unde am lucrat și i-am spus, dom’le, uite unde am lucrat și ce meserie am ș-atuncea mi-a zis că el îmi dă casă. Dar dacă mă duc secretar de partid al Comitetului de partid pe întreprinderile miniere Ghelari – Teliuc – Vadu Dobrii. N-am avut ce face. Să trăiesc fără casă? Și am acceptat să mă duc acolo. Deci în ’60 m-or numit acolo secretar de comitet de partid. Și sigur am primit locuința, mi-am dus soția acolo, așa. La comitetul de partid la Teliuc, Ghelari, Vadu Dobrii, care aveam așa, în subordine, ca secretar de comitet de partid este așa, să zic eu, comparativ acuma cu un primar. Ce face într-un oraș? Păi face de toate. Nu? El trebuie să măture, el trebuie să adune, el să pună lumină, apă și așa mai departe. Ei bine, ca secretar de comitet de partid și eu aveam aceleași obligații. Să ne realizăm sarcinile de plan, să ne ocupăm de munca politică, de edu- carea oamenilor, de pregătirea lor.
Cum se făcea pregătirea și educarea?
Păi, noi aveam forme de… forme de linie politică, aveam forme de învățământ. Era învățământ politic, care se ținea o dată pe săptămână. Nu pe lună, o dată pe săptămână. Era numit un propagandist, adică un om mai cu pregătire care, pe baza unui program, deci avea un program, să zicem la începutu’ anului de învățământ elaboram un program. Ăăăă… să zicem în… octombrie. În cele patru săptămâni, în octombrie, predai prima lecție „Partidul Comunist Român, forța conducătoare în Republica Socialistă România“… a doua lecție era „Pregătirea și perfecționarea forței de muncă“. Sau… la… astea au fost începuturile. Dar pe măsură ce timpu’ a trecut, nu s-a mai predat în învățământ de toate pentru toți. Deja au devenit forme de învățământ care erau pe… pe direcții. Era… una încadrai ingineri, tehnicieni, maiștri, să zicem. Or, la un moment dat, n-a mai mers să pui inginerii la același loc cu maiștrii. Am făcut forme de învățământ pentru maiștri. Am făcut forme de învățământ pentru ingineri. Că nu… nu se mai suportau, unii aveau pregătirea necesară, alții mai puțină și așa mai departe. Alte forme de învățământ erau pentru muncitorii de rând. Deci noi aveam, să spun, mai multe forme de pregătit oamenii spre deosebire de acum când nu-i nicio formă. Nu neapărat să crezi că erau foarte eficiente. Dar, ca să spun eu faptu’ că am primit sarcini de la UTC în ’47, ’48, ’49, m-or pus propagandist, m-or pus secretar… Ei bine, mie mi-a deschis orizontu’, încât am făcut școală de maiștri, am făcut Institutu’ de Mine, am făcut liceu’ la fără frecvență, școala de maiștri la seral, Institutu’ la seral, Academia „Ștefan Gheorghiu“ la fără frecvență. Deci am făcut studii, dar am fost și ajutat. Pentru că aveai, la un moment dat, nu da’… chiar de la început, aveai în fiecare an 30 de zile în care erai plătit. Deci era un concediu de studii de 30 de zile.
*
Continuare înterviului o puteți citi pe site-ul Cooperativei G
