Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 cand Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn si al Tarii Romanesti dupa ce la 5 ianuarie acelasi an el intrunise si sufragiile moldovenilor a consemnat Unirea celor doua Principate sub un singur sceptru national si implicit crearea unui nou stat pe harta Europei.
Evenimentul a avut un ecou imediat in tarile continentului nostru, el bucurandu-se de o receptare si o rezonanta fireasca in randurile opiniei publice, guvernelor si a presei din majoritatea tarilor occidentale. Istorici reputati, publicisti consacrati, ziare si reviste prestigioase ale vremii au remarcat insemnatatea Unirii Principatelor Romane nu numai pentru locuitorii din cele doua tari surori, dar si pentru Europa deoarece un astfel de moment si eveniment depasea granitele de atunci ale pamantului romanesc devenind prin semnificatiile sale, simbolul sugestiv al unor timpuri de afirmare a principiului nationalitatilor.
La mijlocul secolului al XIX-lea problema Unirii celor Principate devenise de un real interes politic european. Congresul de pace de la Paris (13 / 25 februarie – 18 /30 martie 1856) ale carui lucrari au contribuit la sfarsitul Razboiului Crimeii au consemnat in Tratatul incheiat si o parte referitoare la Principatele Romane, in cuprinsul careia se prevedea inlaturarea protectoratului tarist dar se mentinea suzeranitatea otomana.
Principatele Romane urmau sa fie puse sub garantia celor sapte puteri europene: Franta, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia si Regatul Sardiniei. S-a hotarat la Paris convocarea unor Adunari ad-hoc atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova al caror rost era sa se exprime cu privire la modul de organizare a viitorului celor doua tari, modificarea Regulamentelor organice, in functie de dorintele romanilor.
Alte prevederi ale Tratatului aveau in vedere stabilirea libertatii navigatiei pe Dunare si neutralitatea Marii Negre, dar si infiintarea "Comisiei europene a Dunarii" avand ca sediu orasul Galati; noul organism incepe sa activeze de la 23 octombrie/4 noiembrie 1856.
O importanta prevedere a Tratatului de pace consta in retrocedarea catre Moldova a celor trei judete din sudul Basarabiei: Bolgrad, Cahul si Ismail aflate in componenta Rusiei tariste.
Un pas important pe calea infaptuirii Unirii Principatelor s-a realizat cu prilejul Conferintei reprezentantilor celor sapte puteri europene amintite mai inainte, reuniune ale carei lucrari au durat aproape trei luni, de la 10 / 22 mai pana la 7/19 august 1858. La sfarsitul lucrarilor Conferintei a fost semnata o Conventie in care se stipula viitorul statut politic, social si administrativ al celor doua Principate. Se preciza ca cele doua tari romane vor purta denumirea: Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti, fiecare din ele avand cate un domn, adunare legislativa si guvern propriu. Dar existau si prevederi care aveau in vedere interesul comun al celor doua tari surori: infiintarea Comisiei Centrale pentru alcatuirea legilor de interes comun si Curtea de Casatie, institutii valabile pentru ambele Principate cu sediul la Focsani. Alte prevederi insemnate care se inscriau intr-un orizont al modernizarii relatiilor sociale si al institutiilor statului se cantonau in perimetrul social, juridic si administrativ: desfiintarea privilegiilor si rangurilor boieresti, instituirea responsabilitatii ministeriale, reglementarea prin lege a relatiilor dintre proprietari si tarani, stabilirea modalitatii alegerii membrilor Adunarii elective in temeiul unui cens foarte ridicat. Cei doi domni urmau sa fie reprezentati la Poarta otomana – puterea suzerana – prin agenti moldoveni sau munteni care sa nu fie supusi nici unei jurisdictii straine si sa se bucure de agrearea Portii.
Aceasta Conventie s-a dovedit un important act juridic si constitutional deoarece a devenit legea fundamentala a tarii noastre pana in anul 1864 cat a fost in vigoare. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza in inalta functie de domn al Moldovei dar si al tarii Romanesti a eludat prevederile Conventiei de la Paris care nu specifica faptul ca aceeasi persoana nu poate domni in ambele Principate, ceea ce a insemnat un evident avantaj pentru triumful cauzei Unirii.
Ecourile alegerii lui Cuza si infaptuirea actului Unirii s-au dovedit fie surprinzatoare, fie elogioase in functie de interesele politice ale statelor care au luat la cunostinta de stirile ce le parveneau de la noi. Este de subliniat reactia mediilor diplomatice din Austria si Turcia, tari adversare, nefavorabile Unirii. La Viena, de pilda, reactiile oficiale consemnau dubla alegere a lui Cuza si calificau actul in sine o "surpriza" care produsese "cea mai mare uimire" si mai era considerat "un serios esec al politicii austriece in principate". si la Constantinopol oficialii turci apreciau momentul 24 ianuarie si alegerea domnitorului Cuza generator al unei impresii dintre cele mai profunde. Nu se ocolea faptul ca momentul politic amintit a generat la Constantinopol "stupefactie si uimire" . In antiteza, la Paris, ziua de 24 ianuarie semnifica o "expresie a dorintei nationale" care a generat "surpriza si admiratie". La Londra, potrivit agentilor diplomatici englezi care erau sceptici fata de succesul Unirii s-a inregistrat aceeasi surpriza in cercurile oficiale britanice. si la Petersburg s-a aratat ca dubla alegere a lui Cuza a produs " o destul de mare surpriza; nimeni nu se astepta la formularea unanima a unei dorinte combatute cu atata energie de Austria si Turcia". Un italian, cavalerul Benzi expedia din Torino, la inceputul lunii februarie 1859, o scrisoare unui fruntas al miscarii unioniste romane caruia ii marturisea: "Nu pot sa va spun indeajuns intreaga placere pe care am incercat-o aici afland despre dubla alegere a lui Cuza ca print al Moldovei si al Tarii Romanesti. Acesta era cel mai intelept si mai bun raspuns de dat tuturor intrigilor dinafara si dinauntru care urmareau sa faca sa biruie candidaturi odioase tarilor. De altfel, prin aceasta dubla alegere moldo-valahii isi exprima inca o data dorinta lor in favoarea Unirii, care este astazi aproape un fapt. Onoare voua bravi romani, scumpi si buni prieteni." si condeiele unor prestigiosi gazetari ai timpului asterneau in coloanele ziarelor randuri din care se desprindeau satisfactii generatoare de optimism pentru succesul unei opere care se afla la inceput, deopotriva necesara pentru Principatele Romane si pentru continent.
Francezul S. Desacy scria in " Journal des Débats": " Nu credem ca ne inselam atunci cand afirmam ca acest moment al Unirii va insemna un mare progres in civilizatia europeana". Publicistul Léon Plée considera in "Le Siècle" faptul pozitiv referitor la " existenta unei comuniuni nationale si de interese intre romani ", exprimandu-si increderea ferma in Unire si nadejdea ca Europa va fi capabila sa apere Romania. Un gazetar de marca prieten al romanilor si sustinator acerb al cauzei Unirii in Principatele scria plin de optimism in " Journal des Débats" ca Unirea va izbandi, ea devenind " utila Principatelor, asigurand prosperitatea si linistea acestora. Ea este pe de alta parte, utila Europei si solutionarii problemei orientale".
Epoca Unirii a fost o perioada de tranzitie cu suisurile si coborarile sale, iar cel care a cunoscut-o cel mai bine, cel care s-a implicat nemijlocit in solutionarea unor multe si nevralgice probleme ale acestui timp a fost insusi domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Intr-o scrisoare datata 21 octombrie 1865 si expediata imparatului Frantei, Napoleon al III-lea, domnul Unirii reuseste sa alcatuiasca un tablou cat se poate de veridic ai celor sapte ani de domnie. Intr-un anumit fel documentul mentionat exprima o legitimare a prezentei sale pe tronul Principatelor Unite si apoi al Romaniei, deoarece Napoleon al III-lea, din 1863 a adoptat o atitudine din ce in ce mai rezervata si chiar rece fata de Cuza din considerente de politica externa: imparatul francez proiecta sa cedeze Principatele catre Austria in schimbul cesiunii de catre habsburgi a Venetiei catre Italia. In tara, popularitatea lui Cuza scazuse datorita mai multor factori: lovitura de stat, decretarea dizolvarii Adunarii Elective a Romaniei care era potrivnica reformei agrare, reformei electorale, altor reforme preconizate de domnitor si de guvern si promulgarea Legii rurale. S-au mai adaugat alte acuzatii potrivit carora domnitorul urmarea instituirea unei dictaturi, un buget soldat cu deficit, achitarea lefurilor cu mari intarzieri, un anturaj al domnitorului intre care se numarau nu putini corupti si oameni lipsiti de moralitate.
O opozitie alcatuita din liberali si latifundiari conservatori – alianta cunoscuta in epoca sub numele de "monstruoasa coalitie" – la care s-a adaugat si o parte din armata Bucurestilor a condus la abdicarea fortata a lui Cuza pe 11/23 februarie 1866. El va parasi Romania si se va stabili la Viena dandu-si obstescul sfarsit la 3/ 15 mai 1873 la Heidelberg in Germania la varsta de 53 de ani.
Scrisoarea adresata de Cuza imparatului Frantei, Napoleon al III-lea este un document care, nu lipsit de un anumit patetism, specific unei epoci impregnate de un romantism exprimat si in marturiile scrise sau orale ale vremii se distinge prin claritatea mesajului, logica expunerii si un stil limpede, fluent. In partea introductiva a mesajului sau, Alexandru Ioan Cuza evoca participarea Frantei la Razboiul Crimeii si subliniaza ca "popoarele dunarene au aclamat drapelul francez cu entuziasm". Mai mult, scria Cuza: " Am intrezarit un scop multiplu, demn de Franta, demn de cel caruia EA i-a incredintat destinele sale: a respinge proiecte amenintatoare pentru echilibrul european, a reinvia Orientul prin principiul nationalitatilor si a arunca in aceasta lume veche semintele fecunde ale progresului."
In continuarea demersului sau, domnitorul Cuza arata ca dezvoltarea tarii noastre nu a fost scutita de impedimentele generate de politica adversarilor Unirii, imperiile absolutiste limitrofe Romaniei. " Cred chiar ca as fi putut sa fac mai mult si mai bine… daca n-ar fi trebuit sa ma preocup fara incetare de obstacolele create, parca intentionat, in calea mea de puterile vecine care vad tot timpul cu ochi rai dezvoltarea prosperitatii Romaniei si mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului."
Enumerarea infaptuirilor de natura sociala, administrativa, juridica, militara sunt o dovada ca exemplul Europei si indeosebi al Frantei in dezvoltarea Romaniei au devenit generatoare de progres si civilizatie, amintindu-se printre altele, masuri reformatoare: "Am promulgat coduri (civil si penal n.n.a copiate dupa codul lui Napoleon, primul imparat al Frantei n.n.) care stabilesc realmente egalitatea tuturor in fata legii si drepturi egale pentru toti in familie, care impun casatoria civila si pun frau divortului." Domnitorul enumera si alte masuri importante adoptate intr-o perioada de tranzitie in care legislatia tarii se elabora dupa exemplul si cerintele existente in acel timp in tarile avansate din Europa: drept de proprietate pentru straini, infiintarea Curtii de Casatie care a contribuit benefic la ameliorarea administratiei si a justitiei, infiintarea Curtii de Conturi si a Casei de Consemnatiuni ce se constituie in instrumente importante in domeniul finantelor publice; a fost decretat invatamantul primar obligatoriu si gratuit, s-a creat sistemul zecimal si au fost construite numeroase spitale si scoli, a sporit numarul cailor de comunicatie, s-au construit poduri aproape in intreaga tara si a inceput construirea unei linii de patru sute de kilometri de cale ferata.
Cuza aminteste si de concesionarea privilegiului unei Banci Nationale. Un spatiu larg este alocat in scrisoare masurilor intreprinse pentru consolidarea puterii armatei. Cuza apreciaza ajutorul acordat de Franta si de imparatul Napoleon, Romaniei in perioada de tranzitie prin care trecea tara:" Astfel, Sire, gratie sprijinului Vostru atat din punct de vedere moral cat si generos, romanii au o constiinta politica, a drepturilor si datoriilor… poporul roman traieste de acum inainte propria sa viata, el este roman si nimic altceva decat roman". La finalul scrisorii Alexandru Ioan Cuza subliniaza sprijinul Frantei si implicit al Europei acordat Romaniei intr-o epoca marcata de o tranzitie dificila dar necesara: "Orice spirit impartial va recunoaste ca, de sase ani, Romania a vazut realizandu-se transformari mari si fericite. Aceste transformari nu s-au realizat numai prin eforturile mele…La fiecare ora grea a domniei mele m-am simtit sustinut de mana Frantei…. Contand tot pe sprijinul Majestatii Voastre Imperiale am indraznit ca sa stabilesc pe Dunare principii politice, a fonda institutii sociale care au taiat o prapastie intre Romania si vechii sai protectori (adica Rusia si Turcia, n.n.) si care au deschis tarii mele calea progresului".
Opera politica si sociala inaugurata de Cuza a fost continuata si desavarsita de principele si regele Carol I, ceea ce a insemnat pentru Romania o garantie a integrarii sale de jure si de facto in marea familie a statelor europene.
Bibliografie
– Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Academiei, Bucuresti, 1979
– Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri pana astazi, Editia a doua, revazuta si adaugita, Editura Albatros, Bucuresti, 1975
– Al. Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Bratianu, vol II, Bucuresti, 1934
– Istoria Romaniei in date, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1971
– Scrisoarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza catre Napoleon al III-lea, Imparatul Frantei, 21 octombrie 1865, Fondul Arhivelor Nationale din Romania, Colectia de microfilme
