Garry Winogrand a fost unul dintre cei mai speciali fotografi de stradă, chiar dacă azi, dacă ar trăi, mai tot timpul și l-ar petrece prin tribunale, la procesele intentate de cei pe care i-a fotografiat. Știa însă două lucruri la perfecție: să facă poze bune și să ajungă la o distanță impertinent de mică de cei pe care voia să îi fotografieze. A făcut atâtea fotografii încât n-a avut timp nici să le developeze. Opera sa de circa un milion și jumătate de imagini abia acum începe să fie descoperită, prima expoziție retrospectivă dedicată lui fiind organizată la Jeu De Paume, în Paris, scrie index.hu.
Winogrand avea o părere cu totul personală despre ce înseamnă fotografia: nu prea îi avea la suflet pe fotografii de presă și criticase revistele de marcă ale epocii sale, inclusiv pe cei de la Life. Era de părere că prezentarea oricărei întâmplări prin imagini nu e decât o simplă minciună. Pozele sunt bune doar pentru a surprinde câte un moment de viață, dar și acela, doar la suprafață. Ce face, de exemplu, perechea care se plimbă cu două maimuțe pe stradă? Din fotografia lui Winogrand nu vom afla niciodată. Chiar dacă și-a criticat colegii, Winogrand documenta realitate americană mai bine decât majoritatea fotografilor de presă contemporani lui.
A lucrat incredibil de mult: 25 de mii de role de film consumate, ceea ce înseamnă, în lini mari, că și-a petrecut-o cam toată viața în stradă, fotografiind. A făcut atâtea poze încât în cariera sa de un sfert de secol n-a apucat nici măcar ca să le savureze pe toate. Când a murit, la 54 de ani, răpus de o boală galopantă, a lăsat în urma sa circa 6600 de role de film nedevelopate (în jur de 250 de mii de poze). Azi, a putea spune despre el că habar nu avea ce făcea. Bineînțeles, ne-am înșela. El, însă, spunea că după ce ai făcut o fotografie, trebuie să o lași câțiva ani „să dospească”, pentru a o putea prelucra cu un ochi suficient de critic.
Winogrand avea un stil de lucru cu totul original: nu îi păsa deloc să rămână discret, neobservat și lucra atât de rapid încât cei din jur nici nu apucau să realizeze ce face. Camera ce-i atârna mereu la gât o ducea la ochi doar preț de o clipă și, până să fie observat de cei ce veneau din față, apăsa pe buton și îl și lua de la ochi, ca și cum doar ar fi reglat ceva.
Când era prins cu șmecheria, dădea prietenos din cap și zâmbea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și își vedea de drum. Pentru o poză reușită era în stare de orice, chiar dacă trebuia să intre în intimitatea unui cuplu care se săruta. Cu maniera aceasta de lucru a suparat destulă lume de-a lungul carierei sale, dar ieșea mereu basma curată din situațiile delicate, născocind tot felul de justificări. Dacă, totuși, cineva îl întreba ce face, răspunsul său era simplu: „Încerc să supraviețuiesc!”
