Text de Mihaela Kloos-Ilea, povești săsești.com
Aceasta este povestea unui om care are curajul nebun și frumos de a înota împotriva curentului. După ani în care a locuit în Germania, Paul Hemmerth s-a întors în România, la Richiș/Reichesdorf, unde a cumpărat și restaurat impecabil mai multe case tradiționale săsești. Deși câteva luni pe an este ghid turistic în cele mai râvnite destinații din lume – Hawaii, Tanzania, Nepal, India, Cuba, Vietnam – Paul se simte acasă numai la Richiș. Simplu, șarmant și onest, Paul înșiră zeci de motive pentru care a meritat să dea Germania și toate raiurile lumii pentru raiul său, Casa Noah de la Richiș.
De câțiva ani mă trezesc în situația de a călători – paradoxal – acasă, în locuri pe care atunci când eram în România nu știam, nu puteam să le apreciez și să le descopăr frumusețea. Cu timpul, am învățat să văd valoarea mai degrabă în oameni decât în locuri, așa că îmi creez ocazia să caut oameni interesanți, care au o poveste fascinantă sau sunt ei înșiși o poveste fără sfârșit. Oameni faini care fac mai mult decât spun și au demnitatea să nu facă paradă din asta. Pentru că pentru ei, ceea ce a ajuns să fie considerat astăzi excepțional înseamnă pur și simplu normalitate, viață.
Pe Paul l-am întâlnit acasă, acolo unde a ales să locuiască aproape permanent. O alegere pe care a făcut-o cu sufletul. După ani în care a locuit în Germania, atunci când a coborât pe un aeroport din România, în 1996, i-a mirosit familiar: aici era acasă și a hotărât să rămână. Nu și-a putut recupera casa copilăriei din Mediaș, dar a ales una dintre cele mai impunătoare case săsești din Richiș. Pe atunci era doar o casă uitată de timp și de stăpâni, o curte răvășită în uitare, una ca multe altele din Richiș și din Transilvania. Paul s-a așezat în curte, a simțit energia locului, a mirosit aerul proaspăt, a ascultat păsările și liniștea dealurilor din jur și a simțit pur și simplu că aici e locul său.
Dincolo de mirajul Vestului, care a fost în anii ´80 și pentru familia sa șansa imensă de a evada din comunism, Paul se simte în Transilvania acasă. Vorbește sincer, cald, șarmant, despre lumea pe care a străbătut-o în lung și în lat, despre lumile pe care le-a întâlnit. Multiculturalismul Transilvaniei, cu arhipelagul său de limbi și etnii, se îmbină special în el însuși. Așa cum o reflectă clar alegerile sale, Paul e o combinație interesantă între spiritul lucid și destoinic al unui sas, gândirea deschisă spre perspective a neamțului, libertatea, originalitatea și prospețimea celui care a călătorit pe toate continentele și a savurat din plin diversitatea acestei lumi. Spune că face parte dintr-o minoritate, cea a sașilor, însă nu e dintre cei care se bat cu pumnul în piept când vine vorba de ai săi. Dimpotrivă, sasul Paul Hemmerth m-a surprins cât de lucid și echilibrat vorbește despre sași sau despre români, țigani, nemți. E echilibrul celui care a văzut multe, care are răbdare să asculte, să înțeleagă, dar și să spună lucrurilor pe nume. Atunci când l-am întrebat ce se consideră, ce simte că este – sas, neamț, român, altceva – Paul a ezitat să răspundă ferm. Spune în glumă că e mai degrabă un nomad mereu pe drumuri și străin peste tot. Un cetățean al lumii, un spirit liber și boem, parte a naturii pe care o iubește atât de mult, acolo unde granițele nu-și mai găsesc rostul.
Paul Hemmerth s-a născut la Mediaș, într-o familie multietnică. După mamă, al cărei nume, Weisskircher provine de la Viscri/Weisskirch, este sas, din partea tatălui are bunică româncă și bunicul șvab bănățean. La fel ca mii de sași, în anii ‘80, după o interminabilă așteptare a actelor, Paul a plecat în Germania împreună cu părinții și fratele său, Peter. Tot ce nu a încăput în patru lăzi cu lacăt, făcute de un tâmpar din zonă, a rămas în urmă: casa impunătoare din centrul Mediașului, rudele și prietenii din adolescență, viața gri în România din anii comunismului, dar în care Paul era măcar între ai săi. Tot ce a urmat după plecare a fost, ca în cazul multor sași, un exercițiu continuu de adaptare, efortul de a-și găsi locul într-o Germanie străină. Căci nu, nu-i suficient să vorbești aceeași limbă ca să fii acasă.
A locuit la Heilbronn și Hamburg, după mulți cel mai frumos oraș al Germaniei, un furnicar cosmopolit unde a reușit să-și clădească o carieră de succes ca producător de publicitate și documentare TV pentru canalele Arte și ZDF. Acum continuă să producă reportaje pentru Arte, ZDF, NDR și alte canale germane, promovând foarte mult și imaginea României. Harta călătoriilor sale descrie un încurcat platou de spaghete ce interconectează cele mai frumoase colțuri de lume, destinații exotice de vis pentru orice turist. Văzută din exterior, Paul avea în Germania viața perfectă. Și totuși, pentru el lipsea ceva. Acel ceva nedefinit pe care l-a găsit la Richiș, care ar putea fi un amestec de șansă, oportunitate, provocare, chemarea rădăcinilor și libertate.
Casa lui Paul Hemmerth se înalță într-un șir compact de case săsești din centrul Richișului, chiar peste drum de cea a prietenului nostru drag, Herr Johann Schaas. O casă galbenă imensă, clădită peste pivnițele încăpătoare pentru zeci de butoaie cu vin, mândria reichesdorfenilor de odinioară. O fortăreață cu fațada nou renovată, pe care scrie caligrafic cu caractere gotice Casa Noah. De ce Noah, Noe?
Paul a botezat astfel casa după ce a auzit o poveste de la cine altul decât Herr Schaas, izvorul de istorii nemuritoare al satului. Este o istorie scrisă de Ernst Thullner, preot, învățător, scriitor în dialectul săsesc, despre Martin Schaas, cel care a fost la începutul secolului trecut proprietarul casei pe care a cumpărat-o Paul. Thullner a scris povestea plină de farmec și umor, pe care eu am avut norocul să o ascult depănată atât de Herr Schaas, cât și de Paul.
Povestea începe chiar din zorii umanității, cu istoria biblică arhicunoscută a lui Noe, piosul patriarh care a salvat viața pe Pământ cu a sa arcă. Însă că și sașii au avut un Noe al lor, un personaj pitoresc din Richiș a cărui pățanie a fost transpusă literar de către Thullner, e o poveste cunoscută cel mult doar de sași. Și de noi acum…
Povestea lui Noe din Richiș începe într-o bună zi de toamnă, pe vremea recoltei, când Marz (Martin Schaas) se gândi să meargă la iarmarocul (Margareti Jahrmarkt) din Mediaș, cel mai mare târg din zonă, unde nu se cădea nici unui om de căpătâi să lipsească. Martin se gândi să-și cumpere o geantă de piele, iar soția lui nu s-a lăsat mai prejos și a insistat să îi aducă și ei cea mai frumoasă ladă pictată. După tradiționalele tocmeli cu nevasta, a doua zi la trei dimineața, Martin sări sprinten în căruța trasă de cei doi boi făloși ai săi și porni la târgul din Mediaș. Aici, cum orice târg trebuie udat, Marz al nostru a tot gustat și a tot băut, așa cum îi stă bine omului bucuros de negoț. Spre înserat, s-a urcat în căruță și s-a îndreptat spre casă, mulțumit de mândrețea de ladă ce i-o cumpărase nevestei.
Dar pe când treceau prin pădure, începu o vreme tare și o ploaie grozavă se prăvăli peste bietul om, de nu mai răzbeau boii să-și țină calea. Văzând prăpădul, ce se gândi Marz al nostru râzând în sinea lui? Ia stai o țâră, păi Noe cum a scăpat întreaga lume adăpostindu-se în arca lui? Doar n-o fi el prost să stea în ploaie, când are în căruță frumusețea de ladă nou-nouță și încăpătoare ca o arcă. Zis și făcut, Marz se băgă la adăpost în ladă și trase capacul peste, lăsându-l deschis numai cât să aibă aer și să vadă calea. De-acuma poa’ să vie potopu’, zise el râzând de la adăpost, mai ceva ca Noe în arcă. Numai că tot înaintând prin urgie, pe drumul prăpăstios brăzdat de bolovani și șiroaie adunate de pe dealuri, iată că dădură peste o piatră mai mare și din zdruncitură, capacul lăzii Pac! se închise cât ai clipi și Marz al nostru rămase blocat înăuntru. No, Martin, ce-i de făcut acuma? Degeaba s-a zbătut el și a încercat să se elibereze, degeaba a stigat cât l-a ținut gura, n-a mai fost chip de scăpare.
Atâta i-a fost consolarea că boii știau și singuri drumul casei și s-a gândit că îl vor duce teafăr până în fața porții, așa că Marz se liniști și aștepta să-l ducă boii acasă. Din căruță, Marz mâna boii strigând haide cha, haide cha! Dar la o răscruce de drumuri, boii se opriră să se sfătuiască (*Notă: boii vorbeau germană, nu săsește. Thullner a presărat povestea cu mult umor și ironie la adresa sașilor din Sibiu care, la vremea respectivă, renunțau să mai vorbească săsește și din îngânfare trecuseră la germană. Autorul a fost printre puținii care au avut curajul să ironizeze această formă de parvenitism, trecându-i pe cei care adoptau moda în rândul `boilor”):
– Auzi, după ce să-l cărăm noi ca boii pe sasul ăst nărod peste deal în sus? Nu mai bine o luăm pe-aici la dreapta, că-i drumul lin, doar sigur aflăm și aici un sat…
Și astfel sfătuindu-se-n nemțește, boii luară drumul mai drept și îl duseră pe Martin direct în Nemșa. Când simți Martin că boii se opriră, se gândi că sigur au ajuns în fața porți și se puse pe strigat cât îl ținu gura:
– Femeieeeee, halllooo, nevastă, hai deschide poarta!!! Hallloo, n-auzi?!
Strigă Martin până răguși, în jur liniște și pace. Într-un sfârșit, apăru o femeie din casa în fața căreia se opriră boii. Alarmată de strigăte, femeia își chemă degrabă și vecinii:
– Fraților, aci nu-i lucru curat! Cineva tot strigă în puterea nopții, dar în căruță nu-i nimeni. O fi un strigoi? Vă spui io, aci e lucrul dracului…
Se socotiră ei ce se socotiră, până își luă cineva inima-n dinți și deschise lada de unde cine se ivi: Martin al nostru.
– Oameni buni, nu vă speriați, io-s Martin din Richiș, am fost la Mediaș de unde am cumpărat pentru nevastă arca asta, lada în care m-am adăpostit….
Și le istorisi pe îndelete de se lămuriră oamenii ce și cum și le veni inima la loc. Acum, fapta fiind făcută, Martin le făgădui nemșenilor cel mai bun vin al său pe săturate, numai să nu i se ducă vestea pățaniei lui, că ar ajunge și de răsul copiilor. Nemșenii făgăduiră, vinu-l băură și după o vreme și promisiunea își uitară, așa că bineînțeles nu numai Nemșa și Richișul, dar toată suflarea din împrejurimi află povestea lui Noe din Richiș, ascuns în lada-arcă.
*Noe din Richiș/Der Reichesdorfer Noah, de Ernst Thullner (Biertan, 22.12.1862-1918, Sebeș/Muehlbach). Poveste tradusă din dialectul săsesc în limba germană de Susanna Riemesch Wachsmann și în limba română de mine.
Personajul principal, Noe al povestirii, este Martin Schaas din Richiș, 10.10.1841-04.04.1920.
Paul Hemmerth le propune oaspeților săi să descopere aceste locuri minunate – cum altfel decât ca-n bancurile cu ardeleni – slowly, adică numa-ncet, fără grabă. Mai ales pentru străini, România este încă o țară a frumuseților ascunse, care se cere descoperită la pas, cu mintea și sufletul ușoare, larg deschise. Agenția de turism și site-ul prin care Paul Hemmerth organizează drumeții în special pentru turiștii străini pe care îi aduce în România este slowlyplanet. Slowly, pentru că Paul promovează un tip de turism în care locurile și oamenii sunt descoperiți pe îndelete, în tihnă. E felul său de a-i face pe străini să vadă, să înțeleagă aceste locuri, care cer timp, pasiune și deschidere. La prima vedere, unele locuri din România pot părea pitorești, sălbatice, încremenite în timp, dar e nevoie de răgaz pentru a te lăsa fascinat și a te îndrăgosti cu adevărat de ele.
Pentru acești turiști, Paul a transformat două case din Richiș, Casa Noah (galbenă) și Casa verde în primitoare case de vacanță. Le-a restaurant cu meșteri locali, dorind să ajute oamenii din sat dându-le de lucru, a căutat departe meșteri pricepuți, acolo unde nu a găsit în Richiș, a adunat mobilier autentic din lemn de cireș și stejar, a amenajat camerele boem și pitoresc, a plantat flori, ierburi și legume în curți, și-a adus din călătorii suveniruri de suflet. Timp de aproape douăzeci de ani, Paul a muncit pentru ca oamenii să găsească în cele două case adevărate oaze de liniște și relaxare. Fie că-i asculți poveștile la gura focului, la un pahar de vin bun, fie că citești la umbra pomilor din curte, aceste case de oaspeți te lasă să visezi și să te reîntâlnești cu tine, cel conectat la natură, nu la rețelele sociale. Să evadezi.
Pe lângă renovarea și gustul cu care sunt amenajate casele, Paul le-a creat o personalitate unică, prin atenția pentru detalii și un ochi format, dacă nu chiar de artist, măcar de boem plimbat prin lume. În timp ce treceam rapid din cameră în cameră, Paul îmi arăta felurite obiecte din Nepal sau Vietnam pe care nu te-ai aștepta să le găsești într-o casă săsească din Richiș, dar care creează aici o atmosferă specială. Sunt acea parte de surpriză care vorbește despre specificul acestor case și sufletul celui care le-a așezat împreună într-o surprinzătoare armonie.
Când a revenit în România, în 1997, Paul a constatat că toți prietenii săi erau deja plecați, împrăștiați care încotro prin lume. Nu mai era nimeni. Așa că a luat-o de la capăt, și-a făcut noi prieteni, a căutat oameni ca el, dornici să facă ceva concret și util împreună. În acești ani și-a creat o rețea de contacte pentru a putea să răspundă dorințelor oaspeților săi, fie că e vorba de mese tradiționale sau de tururi cicliste, călare, cu căruțe sau la pas prin localitățile din împrejurimi sau haihui prin munți.
Mai mult, de când s-a stabilit la Richiș și-a convins prieteni din Germania ori Elveția să-și cumpere proprietăți aici. Unii locuiesc aici temporar, alții s-au mutat de tot. Chiar și mama lui împreună cu soțul ei au renunțat la München pentru a se muta permanent la Richiș.
De ce toate astea? Pentru că Paul este dintre oamenii rari, etichetați facil de mulți ca pur și simplu nebuni ori naivi, care se încăpățânează să creadă în potențialul acestor locuri, atunci când mulți (și eu) aleg să renunțe și să plece. Nu-și dorește să locuiască într-un sat-muzeu, dar nici într-un furnicar de turiști înarmați cu blițuri, ci într-un loc viu, locuit de oameni destoinici, deschiși, cu inițiativă. Printre românii care și-au făcut din blazare și lamentație o filosofie de viață, Paul este un tip optimist și energic. În ciuda mentalității, preferă situația de aici firii glaciale și calculate milimetric a nemților și nu regretă deloc pasul făcut. Ba mai mult, e neobosit în a educa localnicii, pentru a-i ajuta să iubească, să păstreze intact și să dezvolte sustenabil, pe termen lung, farmecul acestor locuri, dincolo de grijile vieții pline de neajunsuri. Pe lângă faptul că turiștii pe care îi aduce aici înseamnă venituri pentru oamenii locului, Paul încearcă să le ofere oamenilor o altă perspectivă, în care termopanul și lavabila sufocă sufletul unei case, în care a scuipa în palme și a trece la treabă, împreună pentru un scop comun, valorează mai mult decât uitatul la televizor, vorbăria goală și datul din umeri.
Paul a ales satul tocmai pentru că viața la țară te obligă să fii implicat. Într-un oraș poți trece neobservat, anonim în izolarea ta. Orașele, mai ales cele germane, sunt aglomerate, grăbite și lipsite de suflet, toți sunt foarte singuri, împreună. În ciuda ritmului halucinant al orașelor, acolo poți rămâne singur, te poți plictisi. La sat, în Richiș, nu. Nu ai voie. La sat devii parte dintr-o comunitate vrând-nevrând. În asta stă farmecul satului și responsabilitatea fiecăruia, responsabilitate care la noi a dispărut treptat. Paul ar vrea să creeze în Richiș o comunitate activă, angajată, care să aprecieze și să valorifice tot ce acest arhipelag de așezări săsești din zonă au de oferit.
Probabil că la prima vedere titlul acestui articol pare exagerat. Dacă îl veți cunoaște pe Paul Hemmerth, veți înțelege că e cât se poate de realist. Paul e genul de om care demonstrează concret că dacă vrei să vezi o schimbare în lume, trebuie să te uiți în oglindă și să începi cu tine însuți. Că omul sfințește locul, că în casele lui e vorba de lumină și energie pozitivă, că exemplul lui are puterea de a inspira. Și mai ales că da, se poate!
