Omeserie care necesită lucrul la diferite înălţimi este doar pentru persoanele care au curaj, simţ de răspundere şi o bună mobilitate în mişcări. În plus, o certificare în domeniu şi o experienţă pe munte de minimum doi ani pot asigura accesul la profesie mai uşor celor interesaţi.

Alpinismul utilitar se desfăşoară la diferite trepte de înălţime pe constucţii industriale sau civile, fapt pentru care se consideră una dintre cele mai periculoase activităţi, chiar şi pentru profesionişti. „În definitiv, este una dintre cele mai riscante meserii, iar dacă nu sunt îndeplinite toate criteriile cu stricteţe şi profesionalism, viaţa alpinistului atârnă la propriu de un «fir de aţă»", explică Marian Spînu, administratorul companiei Alpinism Serv şi preşedintele Grup Deep Serv GIE.

Asociaţia Profesională a Alpiniştilor Utilitari din România (APAUR) recomandă angajatorilor ca alpiniştii să îndeplinească simultan câteva condiţii minime. Printre acestea se numără vârsta minimă de 18 ani şi maximă de 35 de ani, care se poate decala la 45, în urma avizului medical de specialitate, o stare de sănătate corespunzătoare, aptitutidini şi capacităţi neuropsihice verificate şi atestate în urma unui examen medical, cât şi o experienţă de mers şi de orientare pe munte de minimum doi ani.

Calificare pe trei niveluri

Pe lângă acestea, un alpinist utilitar trebuie să aibă un atestat care să dovedească competenţe teore­tice şi practice în domeniu. ­„Cursurile trebuie urmate la o şcoală de specialitate, iar examinatorii, ­respectiv companiile abilitate trebuie atestate de Ministerul Muncii", precizează Marian Spînu.

Calificările sunt clasificate pe trei niveluri, de la tehnician până la supervizor. O zi de curs costă aproximativ 150 de euro, în condiţiile în care nivelurile 1 şi 2 durează cinci zile, iar cel de-al treilea, două zile. La finalizarea perioadei de şcolarizare, participantul la curs susţine un examen desfăşurat în trei părţi - scris, practic şi oral -, fiind dat cu un examinator membru IRATA (Asociaţia Internaţională a Lucrărilor Industriale de Acces în Coardă).

Pe lângă o calificare de alpinist utilitar, angajatorii caută persoane care au specializări şi în alte activităţi. „Din experienţă, pot afirma că meseriile foarte căutate, prin care se pot crea sinergii cu profesia de alpinism utilitar, sunt cele de constructor, sudor, lăcătuş, vopsitor sau electrician", susţine Spînu.

Pasiune pentru escaladări

O meserie care necesită lucrul la mari înălţimi nu este pentru orice tip de persoană, fapt pentru care profesioniştii în acest domeniu sunt o raritate. Pavel Bratu, alpinist utilitar de doar doi ani, este pasionat de escaladări şi a găsit în această profesie o şansă pentru a îmbina utilul cu plăcutul. „Consider că trebuie să ai nerv pentru a face acest lucru, dar să dovedeşti şi multă mobilitate şi, evident, să nu ai rău de înălţimi", ne mărturiseşte Bratu. Mai mult, crede că important în această meserie este să lucrezi în echipă şi să ai mare atenţie la echipamentul pe care urmează să-l foloseşti.

Odată ajuns la înălţime, alpinistul utilitar are de îndeplinit diferite sarcini de lucru, în funcţie de tipul de lucrare pentru care este solicitată firma. „Alpiniştii utilitari pot fi repartizaţi pentru lucrările de curăţare a faţadelor, a structurilor înalte, tavane, ornamente etc., dar pot fi alpinişti calificaţi şi pentru lucrări de construcţii la înălţime, precum tencuieli şi zugrăveli, recondiţionări structuri metalice, termoizolaţii, copertine etc.", specifică Marian Spînu. De asemenea, alpiniştii se pot ocupa şi de activităţi de doborâre sau toaletare a copacilor, cereri venite din partea primăriilor.

Între 2.000 şi 2.500 de lei

Veniturile lunare ale unui alpinist depind de firma la care îşi desfăşoară activitatea, cât şi de programul ales. „Programul alpinistului utilitar este de maximum şase ore pe zi, iar veniturile sunt în medie de aproximativ 2.000-2.500 de lei", apreciază administratorul Alpinism Serv.

Conform APAUR, angajatorul are obligaţii legale în a-i asigura echipei securitatea şi sănătatea în muncă. Printre acestea se regăsesc dispunerea evaluării riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională, elaborarea de instrucţiuni proprii de securitate a muncii, în raport cu activitatea care se desfăşoară. Mai mult, angajaţii trebuie informaţi anterior angajării asupra riscurilor la care vor fi expuşi la job, precum şi asupra măsurilor tehnice şi organizatorice de prevenire necesare, inclusiv cele referitoare la primul ajutor, cât şi să le fie asigurate dotarea, între­ţi­nerea şi verificarea echipamen­telor individuale de protecţie şi ale echipamentelor de lucru.