Mai mult, Adrian Florea precizează că un trainer are nevoie de experienţe trăite pentru a le împărtăşi cursanţilor. Susţinerea unui training bazat doar pe teorie va discredita trainerul, pentru că, de exemplu, nu va putea niciodată să predea despre management dacă nu a ocupat o poziţie de top vreodată.

La 22 de ani, vă propuneaţi să faceţi primul milion de dolari, fără a fi necesar să fiţi angajat pe o poziţie de management. Acum, puteţi spune că v-aţi îndeplinit obiectivul?

În prezent, nu mai este relevant. După ce creşti un pic, îţi dai seama că ambiţiile iniţiale de a face bani pot fi depăşite de altele mult mai mari. Totuşi, dacă are vreo importanţă averea mea, evaluând compania, poate poţi spune că am reuşit. Dar, sunt lucruri mult mai importante. În momentul în care îţi spun câţiva oameni şi vezi în ochii lor că le-ai schimbat viaţa, chestia asta este teribilă.

Aveţi vreun exemplu?

Am avut directori care au participat la cursurile ţinute de mine şi care, la început, îmi transmiteau prin limbajul nonverbal ce aş putea să-i învăţ eu pe ei. Chiar şi aşa, la final, au terminat cu ideea că dacă ar fi făcut cursul respectiv la începutul carierei, în prezent, ar fi avut o maşină de lux.

În momentul în care v-aţi dorit să strângeţi un milion de dolari, ce ambiţii v-au mânat?

Cred că acelaşi resort pe care l-am identificat apoi şi la prietenii mei antreprenori şi la mulţi alţi cunoscuţi. Eu provin dintr-o familie modestă, unitatea de măsură pentru succes era averea, iar frica de sărăcie era parte organică din modul meu de a gândi mai ales că mi-am trăit tinereţea în perioada comunismului.

În perioada aceea, alte priorităţi nu aveaţi?

Mi-am făcut o familie pe când eram foarte tânăr. La 24 de ani, m-am căsătorit, iar după doi ani, aveam deja primul copil. Aş spune că şi atunci, dar şi acum, familia este prioritatea mea. Soţia mea este partener în firmă şi avem un principiu foarte clar: în momentul în care firma ne pune în pericol familia, firma se desfiinţează. Nu mai vorbim niciodată despre afacere acasă, iar din 2005, principiul acesta funcţionează.

Cum a fost perioada studenţiei pentru dumneavoastră? V-aţi limitat doar la a studia?

Am lucrat din anul I. Deci, momentul zero nu este cel în care m-am hotărât să fac firma. Primul loc de muncă a fost de reprezentant vânzări la Star Foods, unde vindeam chipsuri în angrouri şi mă ocupam de conturi mari, care, la vremea respectivă, reprezentau patroni arabi care comandau la bax.

Cum a fost această primă experienţă ca angajat?

Era o muncă foarte grea, în sensul că aveam de alergat în permanenţă, fără maşină. Eram foarte stresat cu banii şi, practic, dacă voiam cel mai mic grad de confort în Bucureşti, banii de la părinţi şi bursa nu-mi ajungeau. Astfel, am zis că fac orice.

Unde erau studiile în această structură şi de ce aţi ales să urmaţi Academia de Studii Economice?

Studiile au fost întotdeauna pe planul doi. Am ajuns la ASE, în urma unei cariere ratate în matematică, pentru că nu am prins lotul de olimpici naţional şi, astfel, m-am gândit să-mi caut altceva. Am ales Relaţiile Economice Internaţionale, dar dezamăgirea nu a întârziat să apară. Am intrat în facultate în anul 1993 şi încă mai aveam profesori care ne vorbeau despre plan, despre beneficiu în loc de profit şi despre întreprindere în loc de companie. Mi-am dat seama că nu erau lucruri atât de importante de descoperit la cursuri, încât mi-am selectat foarte repede profesorii, pentru că au fost într-adevăr câţiva mentori. Când am intrat în AIESEC (asociaţie studenţească - n.r.), mi-am dat seama câte lucruri pot să învăţ în afara facultăţii, participând la traininguri, lucrând în proiecte.

Care moment din cariera dumneavoastră îl folosiţi pentru a emoţiona audienţa atunci când sunteţi în poziţia de trainer sau speaker?

Dacă este vorba de emoţionat, exemplele din viaţa personală corelate cu viaţa profesională sunt un succes garantat. Spre exemplu, în trecut, timp de trei ani, am avut două locuri de muncă în paralel (la Reuters şi Tren Consult - n.r.). Mi-a fost frică să schimb total şi din prima locul de muncă de la Reuters şi să risc să aleg doar calea antreprenorială. Practic, am avut trei ani de zile în care lucram de la 9.00 la 18.00 la Reuters, după care mă duceam la firmă să văd ce s-a mai întâmplat, iar în weekenduri, ţineam training.