Cea mai mare rafinarie din Romania, Petromidia, este si cea mai noua, proiectarea si constructia ei facandu-se intre anii 1975 si 1977. Criza de pe piata petrolului care a urmat razboiului arabo-israelian din anul 1974 l-a determinat pe Nicolae Ceausescu sa aprobe investitia "Complexul Petrochimic Midia-Navodari".
Decizia a fost o urmare a intalnirii lui Ceausescu cu Mahomed Reza Pahlavi Aryamehr, sahul Iranului. Cei doi sefi de stat au convenit ca Romania sa devina furnizorul de armament si de specialisti in securitate pentru Iran. Statului iranian ii revenea rolul de a fi furnizorul oficial de petrol al Romaniei. Asa a aparut, pentru rafinarea petrolului brut iranian, marea rafinarie de la Midia-Navodari, unde derivatele de petrol obtinute cresteau pretul titeiului de trei-patru ori.
Rafinaria a inceput sa produca inca din 1979, insa ultimele instalatii au fost puse in functiune abia in 1996.
Problemele au inceput inca din 1990, cu toate ca Petromidia a fost singura rafinarie care a beneficiat in perioada postdecembrista de investitii serioase din partea statului roman. Pe 13 decembrie 1990, societatea a incheiat un contract de cooperare cu firma Marc Rich&Refining Processing AG (devenita ulterior TMR Refining and Processing AG) si cu Petrolexportimport. Prin acest contract, Petromidia a obtinut o linie de credit de 50 de milioane de dolari, insa cu garantia dreptului de preemptiune al TMR in cazul in care cel putin 40% din capitalul societatii va fi privatizat.
In scurt timp, societatea a ajuns in fruntea listei cu intreprinderi generatoare de pierderi. Prima incercare de privatizare dateaza din 1996, cand Dinu Patriciu a incercat sa cumpere Petromidia printr-o firma numita Petromidia USA. Apoi, la 25 ianuarie 1999, Fondul Proprietatii de Stat a semnat contractul de vanzare a actiunilor sale catre compania turceasca Akmaya Sanaya Ve Tikaret.
Termenii contractului de privatizare au fost destul de buni pentru partea romana, turcii fiind de acord sa plateasca 10,107 dolari/actiune, respectiv 238,26 milioane de dolari pe intregul pachet, si si-au asumat plata unor datorii de peste 300 de milioane de dolari, in paralel cu promisiunea de a investi 12 milioane de dolari pentru protectia mediului si 73 de milioane incheierea procesului de retehnologizare. Insumata, valoarea tranzactiei se apropia de 800 de milioane de dolari.
Din pacate, compania turca nu a executat contractul, invocand modificarile legislative ulterioare, care o dezavantajau. Apoi, in februarie 2001, compania a fost din nou privatizata, de aceasta data cu primul petitor, Dinu Patriciu, devenit intre timp actionar majoritar al Rompetrol. Contractul a fost mai putin benefic pentru statul roman, care nu a primit decat 2 dolari pe actiune, respectiv 50 de milioane de dolari pentru intregul pachet. Rompetrol si-a mai asumat si plata integrala a datoriilor companiei, adica 225 de milioane de dolari, plus cele 325 de milioane pentru care Petromidia obtinuse esalonari la plata de la creditori.
Rompetrol nu a platit insa niciodata datoriile istorice ale rafinariei, ci numai obligatiile curente, reusind sa convinga Guvernul sa le converteasca in obligatiuni.