Pentru oricine mănâncă la un restaurant, pizzerie sau bar din Italia, localnic sau turist, nota de plată trebuie însoţită de un bon fiscal urmat de nişte litere şi nume similare plăcuţelor de înmatriculare. Dacă se serveşte o băutură sau o cafea, nota trebuie însoţită de un bon emis de casă în care să fie trecut numele localului, TVA-ul şi lista produselor consumate. Acelaşi lucru dacă se cumpără un kilogram de roşii sau o pâine, informează miercuri ziarul El Perodico, citat de Agerpres.

În toate cazurile, dacă nu există bon de primire emis de casă, titularul comite infracţiunea de sustragere de la plata impozitelor, pedepsită de lege. Iar inspectorii îl pot aştepta la ieşirea din local. Doi minori care au cumpărat îngheţată au fost aspru admonestaţi de inspectorii fiscali, îmbrăcaţi în şorturi, la o piscină publică din Bresanone (Tirol), pentru că nu au cerut bon. Iar la Genova două brutării au fost amendate pentru că au vândut clienţilor pâine, fără să le înmâneze bonul de la casă, care de obicei se emite în dublu exemplar, unul pentru clienţi, unull pentru fisc.

Pentru a recupera o parte din cele 200 de miliarde euro din evaziunea anuală, fiscul italian recurge la toate armele. Iar acesta este unul dintre ele. Taximetriştii, care ar trebui să emită şi ei bon fiscal, au fost exceptaţi de guvernul conservator datorită unei promisiuni din campania electorală. Colectivul a declarat oficial o medie în jur de 1.500 de euro pe lună, dar raportul fiscal indica încasări mult mai mari.

În mai multe restaurante din centrul Romei, frecventate în general de turişti, chelnerul avertizează de obicei casa că la cutare masă sunt străini, astfel încât acestuia i se oferă la sfârşit o notă scrisă de mână pe o bucată de hârtie. Când a fost adoptată legea bonului fiscal obligatoriu, numeroase 'trattorii' şi-au închis porţile. 'Dacă mai trebuie să plătesc şi impozite, nu vom putea supravieţui', au spus patronii.

Dacă la ieşirea din restaurant clientul nu are asupra lui celebrul bon, amenda este la fel mare pentru local ca şi pentru client. Unele restaurante scumpe din Napoli, au avut atunci o idee genială: când clienţii terminau de mâncat, chelnerul le înmâna o nota scrisă pe o bucată de hârtie... dar erau însoţiţi de un domn câţiva metri pe stradă. Persoana a primit numele de 'însoţitor fiscal' pentru că în buzunar avea nota corect scrisă în cazul vreunei inspecţii inopinate.

La cererea notei de plată, unele localuri oferă o 'prenotă' care se va transforma în bon fiscal după ce va fi plătită, ceea ce se întâmplă rareori: clientul deja a plecat, din moment ce nu ştie că  va  primi ş bon Deci nu trebuie să mire pe nimeni insistenţa cu care este rugat clientul să ia bonul doveditor când se pleacă de la un magazin. Sau dacă un bar unde se serveşte în picioare nu-i dă bon unui localnic, în timp ce unuia străin da. Pentru că primul este un client obişnuit, în timp ce al doilea ar putea fi inspector.