Iisus s-a pacalit. Le-a dat oamenilor mai mult decat pot duce si decat si-ar dori sa duca. Libertatea e cel mai crunt blestem. Cel mai mare pariu pierdut cu o umanitate care are nevoie sa fie condusa.  "Legenda Marelui Inchizitor" (fragment extras din romanul "Fratii Karamazov" de Dostoievski) a fost montat de regizori celebri, printre care Peter Brook, creatorul unui spectacol cu Bruce Meyers si un surdo-mut.
In "Legenda Marelui Inchizitor", spectacol pus in scena de Radu Penciulescu la Teatrul National Bucuresti, manipularea psihologiei maselor si

Asa cum il compartimenteaza Rebengiuc, alternand cea mai crunta ironie cu o detasare pe muchia revoltei, monologul nu devine nici o secunda discurs. Ghidat de regizorul Radu Penciulescu, interpret al cusaturilor de adancime ale pieselor pe care le sondeaza, Rebengiuc propune o confesiune-interogatie a nevoii de a fi liber si a dependentei de autoritate. Un manifest subiectiv cu relevanta publica. Alaturi de el, un copil (Nikita Dembinski, in varianta pe care am vazut-o eu) – contrapunctul inocent al violentei puterii – face sinopsisul crimei pe care Inchizitorul vrea sa o comita, prin arderea pe rug a lui Iisus.
Spatiul conceput de Dragos Buhagiar este impregnat de o eleganta austera, de o sobrietate care pune accent pe detalii mobiliere. "Legenda Marelui Inchizitor" e poemul revelatiei unei greseli. Iisus s-a inselat. A ignorat ispite care l-au costat. N-a vrut sa-i subjuge pe oameni prin impunerea fortei miraculoase. Capacitatea de a discerne pe care le-a dat-o oamenilor se dovedeste o imensa gratuitate. "Legenda…" e un text de o contemporaneitate zguduitoare, in care tavalugul manipularii naste oameni-turma, mase fara gand, aglomerari fara initiativa.

Inchizitorul sfideaza retorica divina, care pune mai presus de orice optiunea umana si valorile spirituale. Omul este un proiect material, un imens stomac care are nevoie sa fie permanent umplut. E o masinarie care trebuie unsa si impinsa ca sa poata inainta, ca sa poata exista in acord cu supremul aparat al supunerii. Liberul arbitru ii sugruma, de fapt, constiinta si ii stoarce corpul de orice energie vitala, pentru ca il condamna la un tip de actiune pe care nu si-o poate asuma pana la capat. Omul trebuie sa fie hranit si dominat. Invatat sa vorbeasca doar daca e cazul. Antrenat sa taca si sa faca exact ce i se spune. Din cand in cand, lasat sa traiasca dupa cum vrea. Religia supunerii este, in viziunea Marelui Inchizitor, singura salvare posibila. Singura doctrina suportabila. Orice abatere de la aceasta doctrina este letala. Paradoxal, noua credinta submineaza orice credinta, in afara de cea in suprema indobitocire a omului.

Cea mai legitimanta valoare individuala se dovedeste perdanta. Darul divin – libertatea – devine prea greu. Cretinizarea si infantilizarea sunt cele mai bune solutii de exercitare a dominarii colectivitatilor. Transformat in executant, si nu in actant capabil sa ia decizii, omul e un container in care se arunca toata perversiunea conducatorilor iubiti. Tensiunea anarhiei Inchizitorului se bazeaza pe amortizarea efectului de libertate. Liberi, oamenii sufera pentru ca nu stiu cum sa-si negocieze libertatile. si, automat, redevin copilasi burdusiti de vise care nu sunt niciodata visele lor.

Teatrul National Bucuresti
"Legenda Marelui Inchizitor", fragment din romanul "Fratii Karamazov" de F.M. Dostoievski
In romaneste de Ileana Littera
Cu: Victor Rebengiuc, Nikita Dembinski/Laurentiu Lungu
Regia: Radu Penciulescu
Scenografia: Dragos Buhagiar