În anul 1877, avea să izbuc­neas­că războiul ruso-turc, la care a par­ticipat şi România, în calitate de aliată a Rusiei, cu scopul de a-şi dobândi independenţa. Partici­parea României la război a fost stabilită prin intermediul unei convenţii diplomatice, prin care Rusia se obliga, printre altele, să garanteze integritatea teritorială a României, care in­clu­dea Mun­tenia, Oltenia, Mol­dova şi trei judeţe din sudul Basarabiei.

Monedă de schimb

După victoria asupra turcilor, prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin, Rusia ţaristă şi-a încălcat obligaţia de a res­pecta integritatea teritorială a României şi a ocupat cele trei judeţe din sudul Basarabiei, care reveniseră Moldovei în anul 1856, în urma Războiului Crimeii.

Pentru a oferi o aparenţă de onorabilitate acestei încălcări, Rusia a oferit României Dobro­gea, ca un fel de compensaţie. Liderii politici români nu au fost deloc încântaţi de acest schimb. Dobrogea, o provincie de graniţă a Imperiului Otoman, era sub­dezvoltată din punct de vedere economic şi locuită de o popu­la­ţie majoritar musulmană, rezul­tată în urma colonizărilor şi con­vertirii la Islam a unui număr mare de creştini din provincie. Bineînţeles, în Dobrogea trăiau şi mulţi creştini, dintre care majoritatea era românească. Documentele epocii arată că premierul României, Ion C. Bră­tianu, s-a opus vehement cedării Basarabiei de Sud. Opoziţia sa i-a iritat pe reprezentanţii Rusiei, care oferiseră iniţial o suprafaţă mai mare României drept com­pensaţie, inclusiv oraşul Silistra. În cele din urmă, ruşii au redus teritoriul oferit drept compen­saţie României şi au ameninţat că, dacă opoziţia lui Brătianu va continua, nu vor mai oferi nimic. Aşa că, în cele din urmă, premie­rul român a acceptat schimbul de teritorii.

Preluarea Dobrogei de către Ro­mânia a generat mişcări impor­tante de populaţie. Mulţi dintre turcii şi tătarii din Dobrogea au emigrat în Imperiul Otoman. La fel au făcut şi arabii din Dobrogea, care fuseseră colonizaţi de puţi­nă vreme de către otomani.

Colonişti în locul turcilor plecaţi

Pentru a-i înlocui pe emigranţi, Ion C. Brătianu s-a gândit să îi aşeze în Dobrogea pe românii rămaşi în afara graniţelor Ro­mâniei. „Brătianu le-a oferit românilor din sudul Basarabiei, mai ales funcţionarilor, intelec­tualilor şi celor care, în general, refuzau să rămână în teritoriile ocupate de Rusia, posibilitatea de a se stabili în Dobrogea depo­pu­lată de de­sele războaie şi de emi­grări", spu­ne istoricul Leo­nard Horvath. De asemenea, mulţi dintre arde­lenii care ajungeau cu tur­mele de oi, în transhumanţă, în Dobrogea, au fost încurajaţi să se stabilească definitiv în noua pro­vincie românească. Coloniştii români au fost împroprietăriţi cu terenuri abandonate de turcii emigraţi.

În doar câteva decenii, econo­mia Dobrogei s-a dezvoltat ex­trem de mult, ca rezultat al in­ves­tiţiilor României în infra­struc­tură, adică în obiective precum portul Constanţa ori podul de la Cernavodă. Compoziţia etnică a provinciei s-a schimbat rapid, iar românii au redevenit majoritari pe acest teritoriu. În tot acest timp, în Dobrogea de Sud, cunoscută şi sub numele de Cadrilater, Bul­garia a adoptat o politică simi­lară. În locul tur­cilor emigraţi, au fost colonizaţi slavi, aduşi din sudul Balcanilor. Românii din oraşe precum Silis­tra ori Duros­tor au fost în­curajaţi să emigreze în Dobro­gea de Nord.

Al doilea val

Însă Cadrilaterul avea să ajungă în componenţa României după 35 de ani de stăpânire bulgă­reas­că, prin tratativele de pace care au pus capăt celui de-al doilea război balcanic, în 1913, război în care România a înge­nuncheat Bulgaria. În Cadrilater a avut loc, în perioa­da interbelică, un al doilea val de colonizare, realizat cu ajutorul lui Ion I.C. Brătianu, fiul şefului Guvernului României care proclamase independenţa de stat. De data aceasta, au fost aduşi aromânii din nordul Gre­ciei. Politica oficială de coloni­zare a Guvernului de la Bucureşti a fost inaugurată în anul 1925. Practic, aromânii stabiliţi în Cadrilater au fost victimele unui context istoric.