Armata Roșie, în mod laș, a arestat un mare număr de militari ai Armatei Regale Române, după semnarea armistițiului dintre România și URSS. Unul dintre cele mai îngrozitoare acte de lașitate militară din toate timpurile a fost comis de Armata Roșie. Rușii au arestat un mare număr de ofițeri și de militari ai Armatei Regale Române după încheierea ostilităților militare dintre România și URSS. Militarii români au fost supuși unui regim de exterminare în lagărele sovietice ale morții.
Din punct de vedere juridic, toți militarii români puși sub arest după data de 23 august 1944 nu au fost prizonieri de război, pentru că încetase starea de război dintre România și URSS, ci au fost persoane arestate abuziv de unul dintre cei mai mari satrapi din istorie, Stalin. Unul dintre acești militari a fost generalul Gheorghe Netejoru, pe atunci tânăr ofițer al Armatei Regale Române. Recent, el și-a publicat memoriile la Editura Militară. Aceste memorii constituie o mărturie prețioasă care atestă regimul de exterminare la care au fost supuși militarii arestați de bolșevici. Iată câteva dintre cele mai semnificative fragmente din memoriile generalului român, publicate sub titlul ”Și eu am luptat în Est. Spovedania unui fost prizonier de război”.
Sinistra carceră sovietică
„Oricând, oricine, cu motiv sau fără motiv, putea fi băgat la carceră. Era arma pe care o foloseau în toate cazurile și era suficient să fi fost numai bănuit că ai vrea să pui ceva la cale sau că ai zis ceva la adresa rușilor și, în câteva ore, totul ajungea la urechile politrucului care, fără prea multe discuții, te chema și te băga la carceră. Motivul era veșnic același: atitudine dușmănoasă față de «pașnicul popor sovietic».
De multe ori m-am gândit că ar fi fost bine să refuzăm să mergem la carceră. Câțiva am încercat și această variantă. Fără succes. Am fost luați pe sus, bătuți și dezbrăcați în cămașă și izmene și băgați cu forța în carceră, deși afară era iarnă cumplită.
La carceră hrana se compunea din 300 de grame pâine, o supă și o cană cu ceai neîndulcit. Suficient ca să nu mori de foame imediat, dar nici să poți spune că se putea trăi și așa. Ca îmbrăcăminte, în mod obișnuit nu se admitea decât o pereche de pantaloni și o haină sau o pufoaică. În cazuri mai speciale, ți se putea reduce și din această sumară îmbrăcăminte, indiferent de anotimp”, scrie generalul român, care, pentru atitudinea sa nesupusă, a primit sute de zile de carceră.
Noaptea cea mai lungă
”Nu voi uita niciodată cea mai îngrozitoare noapte pe care am trăit-o într-o carceră. A fost ceva ce depășește orice închipuire. S-a întâmplat la începutul lunii ianuarie 1947. (…) Am fost băgați într-o carceră lângă corpul de gardă și am primit mâncare. A doua zi urma să fim duși mai departe, la închisoarea din Gorki. După câteva ore, am cerut să fim scoși la WC. Dar nimeni n-a vrut să ne deschidă. Am început să batem cu putere în ușă. Abia atunci a apărut un ofițer rus. Cu câtă rusă știam noi, i-am explicat, mai mult prin semne, despre ce este vorba. M-a întrebat cum mă cheamă. Mi-a făcut semn să-l urmez.
Am fost dus într-o încăpere, care nu avea mai mult de 1,5/1,5 metri și a cărei ușă de scândură dădea direct afară. Deasupra ușii, pe locul unde fusese fereastra, erau niște gratii. După aspect, cândva fusese un WC. M-a împins înăuntru. Până să mă dezmeticesc, am auzit cum a încuiat ușa, a tras o înjurătură și a plecat.
Cred că era cu mult sub minus 30 de grade Celsius. Era atât de frig încât nu știam ce să fac. Eram conștient că, dacă adorm, cu siguranță o să îngheț. Auzisem despre cazuri de prizonieri găsiți înghețați. M-am hotărât să fac orice, numai să nu adorm. Am cântat și am tropăit până la ziuă. La un moment dat, am simțit că mă lasă puterile, că nu mai pot rezista, picioarele îmi înghețaseră de nu le mai simțeam. Oboseala și frigul mă doborau. Am început să mă lovesc peste față, să scot câte un picior din cizmă și să-l frec până se dezmorțea. Doamne, câtă durere am simțit în noaptea aceea… Câte gânduri mi-au venit în minte…! Niciodată timpul nu a trecut așa de încet ca atunci. Eram convins că trăiam noaptea cea mai lungă din viața mea.
A început să se lumineze. Prin crăpătura ușii pătrundeau câteva raze de lumină. Se auzeau voci îndepărtate și pași sub care scârțâia zăpada înghețată. M-am hotărât să tac și să mă fac ghem. Când se va deschide ușa am să sar afară și n-am să mai intru înapoi decât mort. Rusul a bătut la ușă, s-a uitat printr-o crăpătură, a mai tras încă o dată de lacătul încuiat și, dacă a văzut că nu mai mișc, a îngânat ceva, din care nu am înțeles decât înjurătura, și a plecat. După vreo 10 – 15 minute a venit din nou, însoțit de un ofițer. Au descuiat. Când au deschis ușa, am sărit afară atât de iute încât i-am speriat. Au zis ceva, au râs și iarăși au înjurat. Spre norocul meu, veniseră să mă ducă în cameră cu ceilalți”, mai scrie Gheorghe Netejoru.
