Liderii comunişti români au profitat de neînţelegerile dintre URSS şi China.

Cine are azi curiozitatea să citească Declaraţia din plenara „lărgită" a Partidului Muncitoresc Român are revelaţia spaimei de care a fost cuprins grupul de lider comunişti din jurul lui Gheorghe Gheorghiu- Dej în urma polemicii publice dintre P.C. Chinez şi P.C. al URSS. Polemică începută de China lui Mao Tze Dun, care n-a mai suportat tutela comuniştilor sovietici. Dej, „pilotat" din umbră de Ion Gheorghe Maurer a luat, imediat, o poziţie „principială" şi a declarat că această polemică publică duce la distrugerea solidarităţii „de monolit" a ţărilor socialiste şi, în acelaşi timp, descurajează lupta pentru putere a partidelor comuniste din ţările capitaliste.

Dej şi-a declarat intenţia de a media acest conflict, scop în care l-a trimis pe Maurer, un intelectual versat în diplomaţie, în China, ţară pe care o aplaudau în culise comuniştii români, pentru că o considerau drept un gir şi o pavăză pentru intenţia de a se desprinde şi P.M.R. din braţele „ursului" de la Kremlin.

Apoi, după asigurările Chinei, liderii comunişti români nu s-au mai sfiit să declare public, în aprilie 1964, că „nu există şi nu poate exista un partid „părinte" şi un „partid-fiu", dar există marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti egale în drepturi. Ei au mai spus că dezaprobă acuzaţiile profund jignitoare la adresa conducătorilor unui partid frăţesc (chinez n.n.) lansate de comuniştii sovietici, care ar fi cei mai mari revizionişti ai timpurilor noastre ce fac „cârdăşie cu imperialismului S.U.A. şi au deschis larg porţile pentru restaurarea capitalismului".

Urmări surprinzătoare

Declaraţia din Aprilie 1964 a avut însă şi urmări surprinzătoare, mai ales după deplasarea aceluiaşi Maurer la Paris: au fost eliberaţi - ca un semnal pentru lumea occidentală - numeroşi deţinuţi politici. Acţiune începută, de fapt, cu eliberarea unui prim lot de 1.306 deţinuţi în 1963. Odată semnalul dat în privinţa unei anumite independenţe faţă de Moscova, o delegaţie a comuniştilor români a fost primită la Washington, iar vizitele delegaţilor occidentale la Bucureşti s-au înmulţit. Plus că au fost închise instituţiile menite să sovietizeze România şi au fost reînfiinţate instituţii existente până în 1948.

Această declaraţie-şoc a lui Dej a avut loc după venirea la putere a lui Nikita Hruşciov în URSS, care a condamnat crimele lui Stalin şi a cerut, insistent, liderilor comunişti din „ţările frăţeşti" să reabiliteze comuniştii asasinaţi de tovarăşii lor în urma unor procese regizate şi fără probe reale. Această indicaţie expresă l-a pus într-o situaţie penibilă pe Dej, care a declarat, în ultimă instanţă, cinic: „noi nu avem pe cine reabilita". El s-a făcut că uită de asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu sau a lui Ştefan Foriş. Cert este că, în martie 1965, Dej murea de un cancer galopant la plămâni, despre care, în surdină comuniştii români vorbeau că ar fi „plata" Moscovei pentru disidenţa PMR faţă de URSS.

Un epilog ridicol

Iar ca un epilog la această confruntare dintre P.C. Chinez şi PCUS a fost conferinţa internaţională a tuturor partidelor din ţările comuniste convocată la Moscova. Un fel de tribunal comunist internaţional unde au participat şi reprezentanţii P.C. Chinez şi unde - mi-a dezvăluit un ziarist vest-german în trecere prin Sibiu, martor la eveniment - toţi corespondenţii străini au fost daţi afară din sală, dar ei au ştiut să „marşeze" cu dolari sau mărci şi să obţină de la „confraţii" sovietici amănunte despre „spectacolul" dat de Hruşciov şi ai lui care s-au întors cu spatele când vorbea reprezentantul P.C. Chinez. Ziariştii străini au obţinut de la Ambasada Chinei şi cuvântarea tradusă în mai multe limbi de circulaţie internaţională difuzată apoi în toată lumea. Ziaristul vest-german -ne-a povestit apoi cum a cumpărat de la un fotoreporter sovietic fotografiile de scandal care au făcut apoi, pe bani grei, şi ele deliciul presei occidentale.