Un amănunt puţin cunoscut este faptul că Armata Volunta­rilor a beneficiat de sprijinul material al Casei Regale a Româ­niei. Sprijinul a constat în faptul că România le-a permis solda­ţi­lor şi ofiţerilor ţarişti care se aflau în Moldova să se alăture Armatei Voluntarilor, împreună cu tot echipamentul de luptă şi cu muniţie. De asemenea, Ar­ma­ta Voluntarilor a fost spriji­nită cu hrană. Sprijinul acordat Armatei Voluntarilor era justi­ficat de atitudinea tot mai ostilă a noului guvern bolşevic faţă de România. Guvernul bol­şe­vic a semnat pacea de Brest-Litovsk, prin care a cedat Germa­niei Ucraina, iar România a ră­mas singură pe Frontul de Est.

În aceste condiţii, România a fost nevoită să ceară armistiţiu cu Puterile Centrale şi să nego­cieze o pace de­zas­truoasă, pacea de la Buftea - Bucureşti, care, însă, nu a fost ratificată nicio­dată de Regele Ferdinand I. Mai mult, bolşevicii provocau tulbu­rări armate în Basarabia, iar în România au încercat să îi deter­mine pe soldaţii români să se alăture Revoluţiei comuniste. În urma acestor acte, Sfatul Ţării de la Chişinău, în martie 1918, a cerut ajutorul Armatei Regale Române, care i-a izgonit pe bolşevici, iar apoi Basarabia s-a unit cu România. Bolşevicii nu au recunoscut acest act şi au încercat să atace în continuare Armata Română. Aşa că, de facto, Armata Regală Română şi Armata Albă erau aliate în lupta împotriva Arma­tei Roşii.

Sprijinul pentru Denikin a venit din partea Casei Regale pe căi discrete, deoarece Guvernul României, aflat în refugiu la Iaşi, se angajase în faţa Puterilor Centrale să se abţină de la orice activitate militară. În 1918, Denikin a preluat con­ducerea Armatei Volun­tarilor, pe care a botezat-o Armata Albă, în opo­ziţie cu Armata Roşie a comu­niştilor şi cu Armata Verde a naţionaliştilor ucrai­neni. An­ton Ivanovici Denikin a reor­ga­nizat armata sa şi a încercat să recucerească Mos­cova. Însă ofen­siva Armatei Albe s-a îm­pot­molit la Orel, la 400 de kilo­metri depărtare de Moscova. După bătă­lia de la Orel, a urmat o re­tra­gere continuă a Armatei Albe. În martie 1920, Denikin mai controla doar Crimeea. În apri­lie, el a demisionat în favoa­rea baro­nului Piotr Wranghel, apoi a ple­cat cu un vapor la Constan­tinopole. 

Generalul în exil

Generalul Denikin a locuit în mai multe ţări, inclusiv Ungaria, Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. El a murit în SUA, în anul 1947. Denikin a rămas unul dintre liderii emigraţiei ruse până la stingerea sa din viaţă şi a continuat să militeze pentru răsturnarea comunismului în Rusia. Diabolizat în timpul comunismului, generalul Denikin a fost reabilitat în ultimii ani. În anul 2005, rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate din SUA la Mănăstirea Donskoi din Moscova.