Plecare in noiembrie din Otopeni, vreo 4.000 de km parcursi, noaptea, in doua ore si ceva. Mediterana. Tel Aviv-ul. De sus se vedeau strazi mult mai largi decat cele din Bucuresti. Si, aveam sa aflam, cazinouri mai multe si mai mari decat cele de pe aici, desi nici noi nu ducem lipsa. Ierusalimul este polul de sus, suirea, Tel Aviv-ul este cel de jos, decaderea, pierzania.
Frig si umezeala, erau binisor sub 10? Celsius. Venisem cu frigul din Romania. Cu frigul si cu apa. Bagaje in care inghesuisem si sticle de 1,5-2 litri de apa, sa avem la noi, ca pe acolo e aproape desertul. De fapt, mai aproape era de Sinai, mai degraba in Egipt apa era intr-adevar o problema. Iar noi venisem sa ne nevoim in felul nostru, dar nu chiar sa ne nevoim insetand in pustie si prin crapaturile pamantului.
Valvatai spre cer
Tomer ghidul, autocarul spre Ierusalim, trecem prin apropierea orasului Emaus, ploaie, intunericime. Stei si stei si stei de stanca alba, calcaroasa, de o parte si de alta a autostrazii. Apa prelinsa si pietre. Te simteai ca intr-o pestera mare, al carei capat nu il vedeai. Doar chiparosii izbucneau in valvatai spre cer, din loc in loc, singuratici, biruitori – nu veti vedea niciodata palcuri de chiparosi in Israel. Maslinii contorsionati isi suportau unii altora apropierea, in rest vegetatia era formata din tufisuri pipernicite, cocotate te miri pe unde. Tomer ne povestea despre metode performante aplicate in agricultura pentru a smulge pamantul desertului si pentru a-l mentine cat mai roditor. Dar asta se putea vedea in anumite zone dinspre Marea Moarta, unde erau livezi de mango sau de citrice, sau pe malul Mediteranei, in partea Muntilor Carmel si a Haifei, unde am admirat kilometri patrati de gradini suspendate (a caror vizitare trebuie programata cu trei luni inainte, atat de numerosi sunt cei dornici sa le strabata). Insa a doua zi, pe lumina, urma sa vedem cu ochii nostri pustietati strabatute doar de turme de capre – habar nu aveam cu ce pot sa se hraneasca, nici ciulini nu zaream cat cuprindeam cu ochii.
In pustiul Hozeva, la manastirea Sf. Gheorghe, in apropierea Ierusalimului, a ajuns si un roman, cel care urma sa fie numit Sf. Ioan de la Neamt. Cand s-a mutat la ceruri, in 1960, in varsta de 47 de ani, pasarile au venit sa il petreaca. Daca regnul vegetal e prigonit de cel mineral, daca mormantul nu i-a fost plin de flori, atunci zburatoarele cerului au venit sa-si aduca ofranda si sa-l insoteasca pe ultimul drum. In 1980 au fost descoperite la Hozeva moastele Sf. Ioan de la Neamt. Le-am vazut, le-am cinstit cantand acatistul. Cat de stranie a fost regasirea mai apoi in Romania, in limba romana, la pangarul oricarei biserici, a acatistului celui pe care il intalnisem la cateva mii de kilometri de casa… In manastirea Sf. Gheorghe Hozevitul se afla pestera in care a stat ascuns Proorocul Ilie, fiind hranit de corbii din pustie vreme de trei ani si jumatate.
Fiecare asezamant vizitat inseamna o incursiune-palimpsest spre radacinile lumii, spre fundamentele Cartii Cartilor. Greu de spus in cuvinte – ca si cum icoanele de pe pereti, de acasa sau din biserici, isi deschid porti secrete la mari departari. Si tu, nevrednic ravnitor, mergi pe urmele pasilor celor ce toata viata au cautat indumnezeirea.
Venirea noastra era sa aduca nu doar ploaie – o binefacere pentru pamanturile Israelului, ci burnita de-a dreptul, vant, moina, nici zapada nu era departe. Si noi, care ziceam ca in nici o saptamana ne vom scufunda in apa Iordanului! – ceea ce chiar asa s-a intamplat spre sfarsitul pelerinajului. Dar timpul si vremea urmau traiectorii ciudate, se dilatau, se contractau, descopereai intrepatrunderi miraculoase. Sau intrepatrunderi clar delimitate, cum era granita pe care urma sa o trecem in Ierusalim catre partea palestiniana, lasam autocarul in zona evreiasca, ne transbordam in microbuze care ne duceau spre pustietatile in care era asezata manastirea Sf. Sava, Marea Lavra a Sf. Sava din inima Pustiului Iudeii (care i-a adapostit o vreme pe Sf. Ioan Damaschin, Sf. Stefan – facatorul de minuni, Sf. Teofan).
Pustiu si iar pustiu. Drum pe o singura banda. Serpentine. Si apoi zidurile ca de fortareata ale manastirii, undeva pe valea raului Cedron. Unde era o oaza, un fir de apa, se ridica o manastire. Sau invers, unde se nevoia cu ardoare un pustnic, aparea un izvor. Noi, ceilalti, ne-am cumparat cate o sticla de apa Eden (singura marca existenta; in Egipt, imediat dupa granita, Eden-ul va fi inlocuit de Baraka). Un calugar de la Sf. Sava a scos sfintele moaste in poarta manastirii, a preluat acatistele celor de acasa ori scrise ad-hoc, ne-a adus un binevenit ceai de anason, niste prajiturele cu fistic sau nuca, si frunze de palmier care le ajuta pe cele care isi doresc sa aiba copii (Tomer dixit: Le ajuta pe maicile care isi doresc sa aiba copii). Femeile nu au voie sa intre in manastirea Sf. Sava, calugarii de acolo nu prea au voie sa iasa… Stiam de un calugar roman, Calinic, care vietuieste acolo. A venit intr-un sfarsit pana la poarta manastirii, spunandu-ne ca e prima oara cand face asta in trei ani de zile, ca el avusese bani, fusese sofer in Ierusalim, castiga bine, dar a ales sa se calugareasca si ca acolo are tot, acolo e si Betleemul si Golgota, acolo au tot si nu au voie sa iasa, se va ruga pentru noi, fratii din Romania, sa ne rugam pentru el.
Campul Pastorilor
Am mai regasit o frantura de „acasa” in biserica Campul Pastorilor, pictata intr-un mod mult asemanator bisericii Schimbarea la Fata din cartierul Drumul Taberei (construita prin stradania fratilor Constantin si Emilian Tincu, spre deosebire de sora ei mai mare, construita din donatii venite din SUA). La Campul Pastorilor, in biserica-pestera, se afla mormintele celor trei magi de la rasarit, de acolo am cumparat primele cutii cu apa, pamant si ulei sfintit, suveniruri intreite. Si tot acolo am aflat ca Mantuitorul s-a nascut in ieslea cea saraca fiindca nici un asternut atins de mana omeneasca nu avea cum sa fie pe potriva puritatii celui venit sa ne rascumpere pacatele. Urmatoarea tinta a fost Betleemul, Casa Painii. Incepand cu secolul al V-lea si de-a lungul intregii epoci bizantine, ceremonia sarbatoririi Nasterii Domnului incepea la Campul Pastorilor si se termina la Betleem, in Bazilica Nativitatii – in care se afla, coborand cateva trepte, Pestera in care s-a nascut Iisus. Locul Sfant este marcat prin Steaua Nasterii – o rozeta metalica orizontala (nu stiu daca este de aur!), cu 14 petale mari, al carei centru e atins de pelerini cu mana sau cu fruntea, asa cum aveam sa gasim si pe Golgota, dar si in Egipt, la Rugul Aprins. Pentru a intra in bazilica trebuie sa te smeresti – nu e chiar „poarta sobolanilor”, dar abia daca are cu putin peste un metru intrarea… Dincolo de poarta cea scunda – o biserica impresionanta, inalta, in stil roman, cladita in secolul al VI-lea de imparatul Iustinian. Exista locuri in care, sub nivelul actual al pavimentului pot fi vazute mozaicurile bisericii ridicate mai devreme cu 200 de ani de catre Sf. Elena, din porunca fiului sau, imparatul Constantin. Potrivit scrierilor de demult, pe fatada bazilicii erau incastrate mozaicuri in culori, cuprinzand scena Nasterii lui Hristos si cea a inchinarii celor trei magi persani. Tocmai aceasta imagine a salvat bazilica de la distrugere in anul 614 – cotropitorii persani, in semn de respect, s-au razgandit si nu au mai dat foc cladirii. In Egipt, in schimb, in aceeasi perioada se aminteste de cei 40 de mucenici din Rait care au fost omorati de persi, moastele lor pastrandu-se la manastirea Sf. Ecaterina de la poalele Sinaiului.
Ca sa ajungem spre Sinai am trecut pe langa Marea Moarta – la 400 de metri sub nivelul marii, cel mai adanc loc de pe Pamant -, pe la Qumran (vechiul sediu al esenienilor), am petrecut-o cu privirea pe impietrita femeie a lui Lot, care n-ar fi trebuit sa priveasca in urma, spre Sodoma si Gomora, am intalnit si am lasat apoi in stanga noastra Marea Rosie. Si toata portiunea din Egipt pe care am strabatut-o a fost doar pustiu, saracie stanjenitoare, stanca si nisip, singura planta pe care am intalnit-o a fost Rugul Aprins. Ba nu, mai erau si palmieri, cel putin in fotografii apar, dar din memorie parca au disparut: impresia este coplesitoare cand ajungi la manastirea-fortareata Sf. Ecaterina si vezi o planta spinoasa, veche de mii de ani, cu frunzele grupate cate trei, o planta ca o fantana arteziana, care si-a luat numele de la Rugul Aprins, prin care Dumnezeu i s-a infatisat lui Moise.
La Sf. Ecaterina am participat la o slujba in limba greaca, am primit in dar cate un inel de argint, ne-am descaltat apoi precum Moise in apropierea locului sfant al Rugului Aprins, unde am fost bucurosi sa ne inchinam si noi, fiecare cu catimea lui de evlavie. Am vazut moastele intregi ale Sf. Stefan, am vizitat muzeul manastirii, cateva dintre icoanele de acolo le cunosteam de ani de zile, le aveam acasa pe pereti, era straniu sa le regasim acolo, icoanele originare erau si ele arteziene si roua lor ajunsese la noi, la mii de ani distanta si la mii de kilometri departare. Asa cum, de la Ecaterina-cea-sfanta incoace, se perpetuase – la sute de ani distanta – obiceiul de a marca simbolic credinta in Hristos printr-un inel de logodna, unul si numai unul.
Protejati fiecare de inelul primit, am pornit, la ora 22.30, intr-o incursiune nocturna spre varful Sinai, undeva la vreo 2.300 m, unde Moise a primit Tablele Legii de la Dumnezeu-Tatal. Ghidati de beduini, insotiti de camile, am parcurs un drum de cateva ore, unii dintre noi simteau ca se sfarsesc la fiecare pas, altii ziceau ca parca erau purtati de ingeri. In schimbul sumei de 20 USD (euro nu au nici o trecere acolo, doar dolarii conteaza!) puteai fi purtat de-adevaratelea pe spinarea vreunei camile, dar numai pana la un punct: de acolo tot trebuia sa urci de unul singur „cele 750 de trepte”, un urcus dur in stanca. Stele, stanci, un peisaj oricum selenar, o luna grijulie si apropiata – cercetatorii fenomenelor astronomice spun ca in acest an Luna a fost la distanta minima de Pamant si aceasta se intampla doar la mari intervale de timp.
Muntele Sinai
Slujba de noapte de pe Muntele Sinai a fost o experienta unica, mai ales ca se oficia exact in noaptea de 8 noiembrie, de Sf. Mihail si Gavriil. Fapt este ca mica biserica de pe Sinai are un regim special: nu e deschisa tot timpul, ci se fac niste formalitati prin care se solicita accesul celor care sunt crestin-ortodocsi (si eu acum cum sa dovedesc ca suntem crestin-ortodocsi?!, spunea – jumate amuzat, jumate excedat – parintele Adrian). Mica si primitoare, avand si paturi in dotare, biserica fusese deja deschisa de catre un grup de rusi pravoslavnici. Nu era pentru prima oara cand ii intalneam, ajunsesera imediat dupa noi la Sf. Sava, ne miruisem impreuna la Sf. Teodosie (unde erau si moastele Sf. Serghie), asa ca destinele noastre de pelerini nu se lasau nicicum separate. Urma ca noi toti, infrigurati, impartasiti, sa vedem rasaritul pe Sinai, rusii apucasera sa isi faca mare parte din slujba cand am venit si noi, cate unul-cate unul, rand pe rand, ca maratonistii sau ca membrii vreunor expeditii polare. Dupa Acatistul Sf. Mihail si Gavriil s-a oficiat slujba, unele pasaje fiind alternativ in rusa si romana (de pilda, cand s-a citit din Evanghelie), iar parintele Adrian i-a cuprins pe toti in rugaciunile noastre, inclusiv pe Alexei al Rusiei.
Finalul slujbei a coincis cu o veste care a produs oarece rumoare – se apropia rasaritul! Abia atunci ne-am dat seama cat am fost de rupti de lume si de timp, nu mai simteam de mult oboseala, pierdusem notiunea timpului, toti ochii fusesera atintiti spre altar si spre icoanele de pe peretii laterali – imense pentru aceasta bisericuta, de dimensiuni firesti pentru oricare alta biserica – Moise cu toiagul, Moise primind Tablele Legii, Sf. Ilie hranit de corbi in pustie. Am iesit destul de derutati din biserica, era greu sa revii si sa dai ochi cu cele ale lumii, dar am dat ochi chiar cu lumea: lume multa imbulzita in jurul bisericii de piatra, japonezi, francezi, oameni din toata lumea veniti sa vada rasaritul pe Muntele Sinai, cu camerele pregatite, infofoliti in paturi, neatenti la frigul de afara, atenti doar la lumina ce va sa vina. Si noi, care credeam ca doar noi suntem pe Muntele Sinai, cu cateva ore in urma nu era nici tipenie pe varf si acum nu puteai sa te strecori printre atatia turisti si „comercianti”. Cat de ingust era locul, localnicii – ale caror mijloace de subzistenta sunt extrem de limitate – erau la datorie, vanzand, inca dinainte sa se crape de ziua, accesorii vestimentare, piatra Sinaiului, piatra Rugului Aprins, siraguri de pietre semipretioase, lapiz-lazuli, oua de alabastru, tot felul de suveniruri. Soarele a rasarit intr-un final, ca si pe vremea lui Moise, peste cei buni si peste cei rai deopotriva, iar coborarea a fost, desigur, mult mai usoara, deja cunosteam drumul.
Mai bine de 10 ore a durat cu totul incursiunea noastra pe Sinai, fusese o noapte nedormita pe care era limpede ca nu aveam cum sa o recuperam pe parcursul pelerinajului, dar cate puteri ne adusesera aceasta noapte si dimineata rosiatica ce i-a urmat docila-ductila, infasurand coamele muntilor cat cuprindeai cu ochii de jur imprejur! Aveam printre noi oameni in varsta de 70 de ani care isi dramuisera fortele si izbutisera sa faca fata unui tinut pentru care nu aveam alt termen de comparatie decat Marele Canion – dar acolo nu ai fi putut sa ai multumirea pe care o aveau cei de aici: nu-i putin lucru sa te impartasesti pe Muntele Sinai, nu-i asa?! Mai ales dupa o asemenea incercare, dupa un asemenea „Mare Canon”.
Am parasit Egiptul, dar in Israel nu am intrat cu mare usurinta, controalele sunt foarte riguroase la granita, chiar daca eram, vasazica, doar un grup de pelerini. Cu tot cu oprirea de la granita, calatoria pana la Ierusalim a durat aproape o zi. Joia a fost ziua Muntelui Maslinilor si a Golgotei. Vineri a fost ziua slujbei de la raul Iordan (cu „botez” cu tot) si a Muntelui Tabor, Schimbarea la Fata fiind un alt fel de Rug Aprins… Sambata inca nu ne despartisem de frumoasa Galilee, locul primelor minuni ale Domnului Iisus, un loc de unde n-ai mai pleca niciodata – pe Muntele Fericirilor este o iarba deasa si grasa ca un muschi, o compensatie parca pentru cat pustiu vazusem, iar la Capernaum locul templului era, pe masura credintei, cat intreaga vatra a satului, unde mai poti intalni asemenea echivalente topometrice in vremurile noastre?!
Duminica am schimbat programul astfel incat sa mai ajungem inca o data la Mormantul Sfant si la Piatra Ungerii, unde mai fusesem in urma cu trei zile, dar nu se stia cand si daca vom mai putea reveni vreodata, in vreun alt an. Si tot duminica, in pripa: dudul lui Zaheu, Asezamantul Romanesc de la Ierihon cu multi sfinti romani, intre care si Ioan de la Suceava, pe care il intalnisem (laolalta cu sfinti ne-romani), si in plin Nazaret, la cativa pasi de Izvorul Maicii Domnului din Biserica Arhanghelului Gabriel.
Si tot duminica, si tot in pripa: manastirea Sf. Ghelasie (cu Maica Domnului Hranitoarea, alaptandu-l pe puncul Iisus), Muntele Sion cu mormantul lui David si – imediat deasupra! – Cina cea de Taina, apoi, parasind Ierusalimul, casa lui Ioan Botezatorul (unde Maica Domnului s-a intalnit cu Elisabeta), moastele si mormantul Sf. Gheorghe de la Lida. Si, desigur, tot duminica, aeroportul Tel-Aviv cu controale prelungite, minutioase cu asupra de masura, dar cu efect – se pare ca liniile aeriene El-Al au cel mai bun sistem de securitate.
Pater Noster
Inaintea fiecarei incursiuni „la radacinile lumii” eram pusi in garda de Tomer si de organizatorii din Romania ai pelerinajului. Stiam ca avem un program dens vreme de opt zile, ca trebuie sa stam „strans impreunati”, cum spunea Tomer. Stiam ca suntem intr-un iures, ca nu avem timp de lectio, meditatio, contemplatio, dar niciodata ca inainte de Ierusalim, cu toate ca eram deja obisnuiti sa dam zilnic binete la icoane si ocrotitori din vreo 5-10 „obiective”, pesteri, morminte, moaste, lespezi (nu enumar aici rozetele metalice de la Locurile Sfinte, caci in fata lor deveneam din cale-afara de atenti, constienti, spasiti, si ne aduceam aminte, mai abitir ca oricand, de acel „si intre oameni bunavoire”), eram ca intr-o campanie militara si trebuia sa depasim orice dificultate, nu aveam cale de intoarcere. Nu prea era chip sa te reculegi dupa placul inimii. Ma multumeam cu franturi de minuni, cu o ramura de maslin care mi-a iesit in cale pentru simplul motiv ca m-am rugat la Dumnezeu sa imi dea un semn ca mi-a auzit rugile.
Asadar am avut parte de Ierusalim intr-o zi mare, era joi, nu era Joia Mare, dar se comprimase, cu siguranta, ceva din toate Saptamanile Mari traite de-a lungul timpului de fiecare dintre noi. Am intrat in aceasta zi tiptil, pe varful picioarelor, cumva crispati, stangaci, nu stiam cum sa ne comportam in fata acestui mare dar care, dincolo de efortul si suferinta fiecaruia, ni se facuse: eram in Ierusalimul Vechi, in pelerinaj. Aveam o zi pentru a porni de pe Muntele Maslinilor si pentru a ajunge la capatul Drumului Crucii, la Mormantul Sfant.
Am vazut pe Muntele Maslinilor ultima urma a lui Iisus pe pamant si acolo, la Capela Inaltarii, ne-am inchinat gangavi de atata smerenie (in schimb la cumparaturi ne reveneau brusc glasul si reflexele, domolite insa de evlavia locului, iutite in schimb de iuresul aceluiasi loc, prea dens pentru ritmurile noastre). Pater Noster este o biserica catolica in care poti regasi pe pereti, incrustata in placi mari de marmura, Rugaciunea Domneasca in toate limbile pamantului (oricum, mai bine de o suta si inca se adauga de la an la an) – Tatal Nostru in limba romana fiind plasat imediat in apropierea altarului, in partea dreapta. Am inconjurat curiosi Gradina Ghetsimani, in care maslinii scorburosi, contorsionati, sunt supusi probelor cu Carbon14 pentru a se dovedi vechimea lor – martori tacuti ai rugaciunii dinaintea calvarului si ai picaturilor de sudoare ce se faceau „ca picaturi de sange care picurau pe pamant”. Am intrat, alaturi, in Biserica Patimilor lui Iisus (Biserica catolica a Tuturor Natiunilor) – unde vitraliile sunt toate mov, culoare sacerdotala, dar care inspira totodata o tristete fara sfarsit, presimtirea si acceptarea sacrificiului ce urma sa vina. Lumina, frumusetea si exuberanta vegetatiei de afara contrastau dureros cu acel clar-obscur violet dinauntrul constructiei arhitectului italian Barluzzi – chiar daca altarul aduce o nota de caldura acestui lacas, ca si imnele de slava ale grupurilor de pelerini (chiar de toate natiile!) care se perinda non-stop. De Barluzzi aveam sa mai auzim, era printre acei putini arhitecti acceptati, omologati, in stare sa faca fata canoanelor estetico-religioase. La Ghetsimani (care ar insemna „teasc de stors uleiul din masline”), am vazut ceva ce nu ne-a mai mirat apoi pe parcursul pelerinajului: inscriptii cu versete din Biblie. Mai in tot locul si-n tot ceasul. In locul mesajelor publicitare care, in Romania si aiurea (desigur si in Israel, dar nu in Ierusalimul vizitat de noi), se cuibaresc si in WC-uri, dar agreeaza indeosebi panourile mari cat 2-3 etaje. Tot pe Muntele Maslinilor se afla biserica ruseasca Maria Magdalena, cu imense turle aurite, si Dominus Flevit (Domnul a plans), biserica catolica in forma de lacrima, de unde se vede, cu Muntele Sion in stanga, intreaga panorama a Ierusalimului.
Mormantul Sfintei Fecioare si icoana Maicii Domnului Ierusalemiteanca sunt adapostite undeva la poalele Ghetsimani, intr-o biserica impresionanta, plina de odoare, intre care si un candelabru donat de Serban Cantacuzino – dupa spusele calugarului roman Antonie, pe care l-am intalnit acolo. Se spune ca icoana e ocrotitoare de inundatii, fapt e ca lumineaza cu o putere inexplicabila orice incapere in care ajunge, de altfel biserica e situata la capatul unui numar remarcabil de trepte coboratoare, astfel incat lumina zilei patrunde destul de greu. Am lasat in urma Muntele Maslinilor si ne-am indreptat, prin Poarta Leilor, pe Drumul Crucii (care se afla in cartierul palestinian).
