Acum 50 de ani, la teribila inchisoare politica Gherla a avut loc un eveniment care a zguduit intregul Gulag romanesc: revolta unei importante parti a detinutilor impotriva administratiei penitenciarului si a regimului de exterminare la care comandantul Petre Goiciu, adjunctul sau, locotenentul major Constantin Istrate, capitanii Aurel Mihalcea si Petre Tudoran, locotenentul de contrainformatii Domocos, impreuna cu ajutoarele lor, vestitii caralii Pop, fratii somlea, medicul MAI Sin (poreclit "Asasin") si felcerul Bob ii supuneau pe cei inchisi. (Lista este departe de a fi epuizata; practic toti membrii administratiei colaborau la aplicarea unui regim inuman. Ar fi insa gresit sa se creada ca bataile mergand pana la schilodire pe viata, pana la ucidere chiar, in unele cazuri, interzicerea scoaterii la aer, izolarea in celule cu apa pe jos ar fi fost rodul fanteziei criminale a bandei de scelerati amintiti; ei nu faceau decat sa aplice politica partidului comunist, ordonata de consilierii sovietici, politica de la Lenin si Stalin citire. si care constituia cadrul ideologic perfect pentru exercitarea si, in ochii lor, justificarea exploziei instinctelor lor criminale. Li se repetase, doar, intruna si li se repeta ca prizonierii nu sunt oameni ci banditi, dusmani ai poporului. Goiciu avea si un motiv personal sa fie incredintat ca nimeni nu-l putea trage la raspundere pentru nelegiuirile lui si ale subordonatilor: tinichigiu de meserie, era prieten cu Gheorghiu-Dej si cu Draghici, ministrul de Interne, cu care lucrase la Atelierele CFR de la Galati). "Era o bruta sadica, salbatic, animalic, lipsit de complexitate" (cf. Doina Jela, "Lexiconul negru", Ed. Humanitas, Buc. 2001). Vom vedea, mai jos, de ce revolta ("rebeliunea", zic unii autori) de la Gherla a avut repercusiuni asupra intregului sistem al represiunii comuniste, inclusiv asupra modului de desfasurare a anchetelor. Pentru moment, sa vedem de ce a izbucnit rascoala in penitenciarul Gherla si nu in alta inchisoare politica.

"Frontieristii"
La 20 mai 1958, conducerea Gherlei a procedat la separarea "frontieristilor" de celelalte categorii de detinuti. Condamnatii pentru infractiunea de tentativa de trecere - sau de trecere - ilegala a frontierei au fost mutati impreuna la camera 86 din corpul principal al puscariei. "Intr-o graba au fost adunati acolo vreo 120 de persoane la cele aproximativ 70 de paturi. Camera aceasta mare avea legatura cu inca o camera, mai mica, in care era WC-ul canalizat si un robinet. Ca sa ajungem la acest WC, trebuia sa mai trecem printr-un hol, un soi de coridor in forma curbata. Era intr-o pozitie asa: etajul doi, cu patru geamuri spre o curte, in directia nord. In camera nu intra niciodata direct lumina Soarelui. Eram intr-o vesnica umbra, Soarele il vedeam numai pe o portiune de acoperis. Spre sud, peretele a avut candva geamuri, dar acestea au fost zidite cu caramizi. De-a lungul peretelui acesta, pe cand a purtat geamuri, a fost un coridor. Cu modificarile, acest coridor a devenit o camera alungita ce facea legatura cu camera mare, in care ne aflam. In incaperea aceasta alungita nu intra lumina de zi, nici cea de la bec. Acolo, insa, erau paturi in care detinutii dormeau in conditii mizere. Incaperea aceasta era numita "catacomba" (...) Deasupra noastra, la etajul trei, se afla tot asa o camera cu frontieristi. Jos, sub noi, unde pe vremuri a fost o biserica, adica parterul si etajul unu, care formau o singura sala inalta, era bucataria penitenciarului, deservita de detinutii de drept comun. In aceasta pozitie a cladirii, pe partea opusa, la etajul doi, cand ne apropiam de geam puteam, printre jaluzele, vedea inca o camera similara, tot cu frontieristi. Deci, in aceste trei camere mari, eram adunati acum cca 350-400 de detinuti, care reprezentau frontierisii de la Gherla", relateaza Iosif Corpas, participant la revolta, in interesanta carte "Secvente din fostele inchisori politice", Ed. Humanitas, 2003, pag. 24). Autorul isi aminteste ca, la conditiile si asa grele, ale existentei in inchisoare, s-a adaugat o masura aparent fara sens: "Timpul trecea si nu se arata nici un semn despre ce vor sa faca cu noi, frontieristii. Nu-i decret, nu-i amnistie, nu-i trecerea noastra la un alt regim. Nici la lucru nu ne duceau. Vorbitor cu familia, scrisori de acasa, nimic. Numai o izolare totala" (pag. 27). Iosif Corpas observa "ca se fac modificari (in comportamentul personalului - n.n.), ca se luau masuri de "indreptari", de constrangeri. Gardienii nu ne bateau, dar vorbeau mai dur cu noi, se implinea un oarecare plan, sa fim cat mai multi pedepsiti cu izolarea" (id., pag. 28). Urmeaza ceva si mai grav, anume administratia suprima WC-ul din camera mica pe care o transforma in camera de pedeapsa cu izolarea. "Pentru necesitatile firesti, ca WC ne-au dat niste hardaie. Nu era insa acelasi lucru. Aceste hardaie fara capace se foloseau continuu, si ce miros produceau nu este greu de inchipuit. Practic locuiam acum intr-un adevarat WC public, sau chiar mai rau, deoarece excrementele noastre nu se mai scurgeau intr-un canal ci le aveam sub ochii si nasurile noastre, permanent", noteaza Iosif Corpas. si continua: "Asa s-a procedat cu toti frontieristii si de prin celelalte camere. A intervenit o mare lipsa de apa de baut, nu primeam apa suficienta. Daca faceam plangeri, cereri, gardienii socoteau ca aveam pretentii necuviincioase si ne puteau pedepsi cu izolare".

Din cine era alcatuita categoria "frontieristilor" si de ce au purces autoritatile penitenciare la izolarea lor? La prima intrebare este usor de raspuns: in majoritate tineri si foarte tineri, unii de 16-17 ani, oamenii acestia incercasera sa fuga din tara si unii chiar reusisera, dar fusesera "dati inapoi" de iugoslavi. Miza era libertatea, chiar cu riscul de a fi ucisi de gloantele granicerilor sau de explozia minelor ascunse de-a lungul "fasiei" de pe granita, spatiul greblat zilnic ca sa se imprime pasii transfugilor. Urau, fireste, "raiul socialist" si numai faptul de a fi incercat sa-l paraseasca demonstra ca erau oameni de actiune. Unii erau, fara indoiala, aventurieri; oricum, toti era anticomunisti. Printre ei se aflau militari si ingineri, medici, studenti, astfel incat o apreciere globala, cum faceau unii "adevarati politici", ar fi, in opinia noastra, gresita, mai ales ca si cei manati exclusiv de dorul de aventura, nu de considerente ideologice, se lamureau repede, in puscarie, in privinta esentei comunismului: sclavia generalizata in profitul unei clici nerusinate in varful careia se cocotasera gunoaie ale societatii lipsite de scrupule. Tinerii erau oamenii faptei, le lipseau inclinatia spre resemnare, acceptarea situatiei "asa cum este, maine va fi mai bine", speranta desarta in venirea americanilor (de altfel, nici tinerii de categoria C.R.-istilor, "contrarevolutionarilor", mai ales studentii nu credeau in ipoteza care-i insufletea pe multi varstnici, membri ai fostelor partide istorice mai cu seama. Pentru multi dintre noi, in varsta, atunci, de 20-25 de ani, n-ar fi fost bucurie mai mare decat sa-i vedem pe conducatorii occidentali din speta acelora care, precum "Paraliticul" si "Marele Betivan" ne vandusera lui Stalin, construind socialismul cu roaba si lopata, ca noi).

Cat priveste intrebarea: de ce au fost izolati frontieristii in singura inchisoare unde fusesera stransi laolalta? Lucrurile sunt mai complicate. Miscarea detinutilor in puscaria politica, alcatuirea camerelor erau apanajul ofiterului politic, reprezentantul direct al Securitatii, seful biroului "K", nu al comandantului, omul Directiei Penitenciarelor. Politicul dispunea si controla combinatiile de locatari ai fiecarei camere ori celule, el singur stia pe cine infiltrase dintre semnatarii pactului cu diavolul. (In aceasta privinta exista o marturie zguduitoare, o carte de exceptie despre ororile puscariei comuniste, anume "Secretul Fortului 13" a domnului Marcel Petrisor, martir al Gulagului). Nici politicul nu decidea de capul lui, mai ales ca, in cazul in discutie, nu era vorba de situatii izolate ci de o intreaga categorie de detinuti. Sa remarcam ca strangerea frontieristilor in spatii numai pentru ei s-a facut intr-o singura zi, la 20 mai 1958. Asemenea operatiune presupune o vanzoleala in toata puscaria. "Pritocirea" camerelor cere timp, pe imensele holuri e un du-te-vino ametitor, caraliii sunt iritati din cale-afara, fiind scosi din starea de dolce farniente cu care ii obisnuise programul zilnic, sute de detinuti, unii cu nume nemtesti sau maghiare, care izbesc dureros in creierul gardienilor, trebuie mutati fara sa se vada pe coridoare cu altii (li se ordona sa stea cu fata la perete sau sa-si puna zeghea pe cap), pe scurt - e o imensa harababura inainte ca apele sa se aseze. Pentru cine cunoaste puscaria comunista, o asemenea miscare nu poate fi decat urmarea unui ordin venit de foarte sus, de la un centru de comanda similar celui care, in 1949, concepuse planurile faimoasei "reeducari" de la Pitesti. Nucleu de decizie la nivelul unor Pantiusa, Nikolski, Draghici. Evenimentul istoric care a zguduit lumea comunista si a pus sub semnul intebarii hegemonia Moscovei a fost revolutia din Ungaria (noiembrie 1956). De-a lungul anului urmator, socul s-a propagat in toate sectoarele vietii politice din "lagarul socialist", cu intensitati variabile in fiecare stat al sistemului. Romania era condusa de un despot stalinist pur si dur. Usoara relaxare resimtita dupa celebrul discurs al lui Hrusciov de la Congresul XX (si, in materie penitenciara, oarecum si in 1955) a fost inlocuita cu un val de teroare crunta. Pentru readucerea regimului din inchisori la "parametrii" celui din anii Canalului - reprezentand, in optica Securitatii instruite de sovietici, normalitatea - era nevoie de un pretext. Cei care l-au fabricat, asa cum fabricasera experimentul Pitesti - cunosteau curajul frontieristilor, capacitatea acestora de a-si asuma riscul pierderii vietii, dragostea de libertate, ura fata de uneltele administratiei. (La plecarea noastra din Insula Mare a Brailei catre Gherla, in noiembrie 1961, cativa frontieristi - foarte tineri - i-au batut cumplit pe fostii brigadieri, fara sa le pese de consecinte. Intre timp se mai schimbase ceva in regimul penitenciarelor si n-au fost pedepsiti decat cu punerea in lanturi).

"Aveau un ceva al lor acesti tineri; dar ceva specific numai acestei categorii de tineri: "sufereau" de o mandrie a lor si numai a lor (...) Suflete cutezatoare si mai ales libere, gata oricand sa intre si sa iasa din lanturi; relatiile lor cu gardienii erau mai totdeauna taioase. (...) Cei mai multi dintre ei nu aveau o anume constiinta politica; in cel mai bun caz simpatizau; era greu sa le inculci ideea de doctrina si de dogma, de culoare politica; nu ca n-ar fi inteles termenii respectivi dar, pentru ca sa ramana pe mai departe oameni liberi, preferau propria lor filosofie de viata. Erau convinsi ca, spre deosebire de multi arestati politici, ei stiau precis, concret, ce facusera; urau comunismul asa cum ar fi urat orice alt sistem dictatorial, care s-ar fi opus visului lor de pasari calatoare", afirma dl Ovidiu Vasilescu, participant la rascoala, condamnat la 13 ani pentru participare. Nu au fost intamplatoare nici strangerea lor la un loc, nici conditiile subumane in care au fost obligati sa traiasca. Suntem incredintati ca regizorii din umbra stiau ce va urma. Revolta a fost, in opinia noastra, provocata.

Momentul "inflamatiei"
Doi memorialisti, participanti la evenimente: Remus Radina si Ovidiu Vasilescu situeaza declansarea rebeliunii de la 14 iunie 1958, in momentul in care gardianul Carciu a venit sa-l ia pe detinutul Ciupitu Leonida, fost soldat dezertor care incercase sa treaca in Iugoslavia, si sa-l duca la izolare, ca sa aiba proba "vigilentii" si deci activitate. Faptul a fost perceput ca o provocare a administratiei. "Ciupitu nu se lasa convins, nu se lasa scos cu forta din camera si ajunge a se lua de piept cu gardianul. Acest moment a fost scanteia care a aprins o inflamatie spontana si foarte acuta. Un grup de tineri s-a repezit la usa incercand sa-l ajute pe Ciupitu (...) din mijlocul unei agitatii colective dusa aproape de paroxism s-a desprins ca un vartej. Gica Scurtu si primul oblon zboara ca o aschie de la prima fereastra. Urmeaza un minut de consternare (?) pe fetele tuturor si in secunda imediat urmatoare, cuprinsi parca de o maladie colectiva, o multime de tineri sar la ferestre si dispozitia celorlalte obloane si jaluzele n-a mai fost decat o chestiune de cateva minute! Gherla, mormantul si piatra noastra funerara, tresarea mohorata sub primele salve de urale. Camasi, batiste si tot ce mai era alb se scotea pe ferestre; se strigau apostrofari la adresa "demnitarilor" inchisorii, se cerea venirea Procurorului General al Regiunii a III-a Cluj, venirea ministrului de Interne, jos dictatura rosie, tratament uman si se mai cerea inlaturarea regimului de teroare fizica si morala ca si legaturi-corespondenta cu familiile celor condamnati(...). Era o descatusare greu de imaginat. Imediat curtea a fost plina cu Goiciu, Istrate, Tudoran, Dinis, cerand "incetarea dezordinii". La lucarna acoperisului pavilionului muncii apare un soldat in termen cu o mitraliera (...) Lumea incepuse sa ia act de ce se intampla. Trecatorii se opreau din ce in ce mai multi ascultand un cor imens scandand: Ajutor, ajutor, ne omoara criminalii! Imediat intevin trupele de asalt si imprasite populatia, care incepuse timid sa raspunda prin semne vacarmului nostru. Am privit toata scena. Toti erau livizi... O singura grupa, cea a ungurilor, statea speriata si rezervata. Cereau cu disperare sa fie lasati sa iasa pe coridor! Nu mai era posibil. Paturile din fier fusesera demontate si stivuite cu mare dibacie la intrarea in camera. Saltelele de paie erau cel mai bun paravan; fusesera "tesute" cu tabliile si paturile propriu-zise, asa incat intrarea peste noi era o treaba nu tocmai usoara. la fereastra care fusese demolata catre oras, ca si la cele ce dadeau spre stadionul orasului si bineinteles la cele catre interiorul inchisorii se canta: Desteapta-te Romane, Pe-al nostru steag si nu in ultima instanta Marseilleza!"

La camera 59, tot de frontieristi, aflata sub cea cu nr. 86, s-au auzit zgomotele asurzitoare de sus: strigate si vuietul pricinuit de caderea obloanelor, instalate la ferestre din ordinul lui Goiciu,nu numai ca sa impiedice vederea catre oras sau curtea puscariei ci si sa ingreuneze improspatarea aerului din camere. Cu un zgomot de tunet a cazut si cosul imens de la bucatarie, ce trecea prin fata ferestrelor. La indemnul lui Remus Radina, cateva zeci de tineri au scandat la fereastra: Jos teroarea lui Goiciu! Aer! Apa! Goiciu e un criminal! Din pacate, cei de la camera 59 nu au blocat usa, astfel incat caraliii, in frunte cu Goiciu, cu pistolul in mana, au navalit in camera. Datorita baricadei improvizate, cei de la camera 86 au rezistat pana la 16 iunie. Trebuie spus ca securistii si militienii au interzis civililor sa se apropie de inchisoare.

Oameni mutilati, gardieni bestiali

Torturati in mod bestial
Remus Radina, erou si martir al puscariei politice romanesti, relateaza ca, in urma focului de pistoale automate dirijat catre picioare, mai multi detinuti, printre care Vlad Gheorghe si Andreas Schmidt, au fost raniti. "Andreas s-a eliberat cu glontul in picior (...) Gardienii au reusit sa deschida complet usa, dupa care i-au scos pe tineri din celula, obligandu-i sa fuga pana la baie, printre sirurile de gardieni si securisti care erau inarmati cu pari si rangi si-i loveau mai mult in cap. Unul dintre cei mai inversunati tortionari era sanitarul inchisorii, Bob, care lovea cu furie numai in cap. Tot drumul de la camera 86 la baie era rosu de sange. La baie se intamplau lucruri ingrozitoare: toti tinerii din celula unde a izbucnit rebeliunea, ca si cei din celula mea au fost torturati in mod bestial. Numai aproximativ 20 de unguri s-au retras precipitat intr-un colt si au refuzat sa participe la rebeliune. Seara, gardienii au venit si m-au condus la baie, in lovituri puternice de ciomege. Baia, in suprafata de aproximativ 150 de metri patrati, era rosie de sage. somlea ("Vaca") a ridicat un mare gratar de lemn imbibat de apa si de sange si, cum ma doborase intr-un colt, m-a lovit cu el. Noroc ca am inclinat capul si loviturile le-am primit in spate. A venit apoi Goiciu, turbat de furie, sa se razbune pe cel care lansase lozinca "Goiciu e un criminal". A inceput sa ma loveasca nebuneste cu o bata pana a obosit. Apoi mi-a spus sa deschid zeghea si a strigat: "Scoate vesta, ca eu nu bat vesta!" Dupa ce am scos-o, m-a lovit cu toata puterea peste maini si coaste. Dupa aceea mi-au nituit lanturi la picioare, pe care le-am purtat doua luni. (...) Gabor, vestitul tortionar din timpul teribilei reeducari de la Gherla din anii 1951-1952, m-a dus intr-o celula mica de la parter, aripa de langa bucatarie, unde mi-a aplicat o lovitura puternica peste ficat, celebra lovitura "Diaca", dupa numele tortionarului Dan Diaca, experimentata in teribila inchisoare pentru studenti de la Pitesti". (Remus Radina, fost ofiter demisionar din armata, era - este - "fire voluntara, ghidata de ratiune si demnitate, principii morale, devotament neconditionat fata de patria sa. Astfel a parasit scoala Militara din Germania, atunci cand in joc a fost demnitatea romaneasca. Tot astfel, a fost primul ofiter care a cerut sa paraseasca armata, atacand deschis guvernul comunist al lui Petru Groza", arata exceptionalul cercetator al istoriei Gulagului romanesc, domnul Cicerone Ionitoiu, el insusi fost detinut politic. Legenda vie a inchisorii politice, Remus Radina a scris zguduitoarea carte "Testamentul din morga", in prefata careia marele Eugen Ionescu scria: "De fiecare data cand ma aflu in fata unui asemenea document, ma intreb cu indoiala si cu teama: eu insumi, intr-o situatie asemanatoare, as rezista? Ma inclin in fata curajului lui Remus Radina si-l invidiez ca a cutezat totul". Celebrul scriitor a dat o zguduitoare si exacta caracterizare a domnului Radina - martir voluntar).

O marturie infioratoare a represiunii sunt si randurile dlui Octavian Vasilescu: "(...) Faimosul Pop Salcia ma scoase afara. Vezi cum te porti, imi spune el. Mergi la ancheta. M-am scuturat la auzul vorbelor: trecusem prin multe interogatorii, stiam toata grozavia lor. Hai, mergem la parter, zise Pop si ma trase dupa el. Lantul nu-mi dadea voie la pasi mari; trebuia sa fac pasi mici si iuti, oricum imposibil sa ma tin de el. stia bestia ce facea; cand am ajuns la parter, pe langa rangi de fier, cizme si bastoane primite pe traseu, picioarele imi sangerau abundent. Verigile de otel rupsesera adanc. Chipul lui Pop arata satisfacut: ma mai avea la mana inca o data. A deschis usa unei celule in care aveam sa vad doi necunoscuti. Maiorul Beiner si capitanul Gruia, fost Grumfeld, asa cum aveam sa vad pe asa-zisele declaratii pe care pretindeau sa le semnez. Amandoi in picioare asteptau prada. N-am zis nimic. (...) Ce faci, Vasilescule? zise Gruia, si cat ai clipi, era cu mainile in grumazul meu. Mic, gras, chel, cu ochii tulburi, spalaciti, bazedovieni, dezgustatorul imi sufla in fata. Am inteles ca vrea sa ma scuipe; am vazut primul strop de saliva pe buzele groase si scarboase si cu greutate mi-am tras capul spre dreapta. Un jet de saliva improsca peretele de care ma fixase baiatul. Cu un ranjet bestial ma lovi cu genunchiul ceva mai sus decat isi dorise; socul era totusi puternic. Pumni si picioare, picioare si pumni. Intr-o repriza de trei minute eram la pamant. M-a luat de guler si m-a ridicat ca pe un nimic. Sangeram din gura si din nas; aveam dureri la picioare si-n abdomen; cel mai important pentru mine era sa-mi apar fata. Beiner, 1,72 m, destul de bine legat, avea un par negru ondulat si tenul alb specific evreilor de rit spaniol. Una peste alta, o aparitie placuta. Fara nici o alta introducere ma intreaba: stii pentru ce esti aici? Nu, zic eu automat. De cine crezi ca-ti bati joc, tu, ma banditule? Spune, de cine, de cine, ma? Era rosu si tremura. Ce religie ai? Crestin ortodox, am raspuns. Ai putea sa-mi arati si mie cum te rogi tu? Te rogi? Da, ma rog. Arata-mi. Am dus mainile impreunate in fata. (...) Cu o franghie nu prea groasa mi-a legat mainile de la incheieturi (...) Cu dibacie, Gruia a strecurat o ranga printre maini si genunchi, apoi au prins fiecare de un capat al rangii, eu m-am rasturnat cu capul in jos si talpile in sus ca un liliac". Pentru refuzul de a semna o declaratie pe care nu o daduse, Ovidiu Vasilescu a fost demential torturat de cei doi anchetatori, lovit apoi de Tudoran, pus, ore in sir, "sa plimbe lanturile" care-i facusera gleznele carne vie, lipsit de mancare. A fost iarasi si iarasi batut crunt dar a avut si "satisfactia ca ce le facusem noi nu le mai facuse nimeni in toata istoria lor penitenciara" (Cf. "Rebeliunea de la Gherla", in revista MEMORIA.

Epilog

Un grup de 21 de tineri: Ciupitu Leonida, Vasilescu Ovidiu, Matei Nicolae, Suciu Nicolae, Ungureanu Ioan, Georgescu Nicolae, Filimon Vili, Preda Ioan, Simion Gheorghe, Dinut Virgil, Simionescu Octavian, Vlad Gheorghe, stefan Hans, Lupu Eugen, Stanescu Ioan, Ionut Ion, Manea Ion, Zamfir Gheorghe, Mustacila Petre, Grebenaru Mihai, Machinda Alexandru au primit noi condamnari, intre 5 - 15 ani, pentru participarea la revolta. Au fost torturati in mod deosebit inainte si dupa proces, timp de un an. Teroarea s-a amplificat la nivelul intregului sistem penitenciar politic, incepand cu momentul arestarii de catre Securitate. La ancheta si in puscarii se batea pe rupte; nu putine au fost cazurile cand oamenii au fost ucisi sau schiloditi pe viata. Pretextul fusese fabricat cu multa grija. Securitatea culegea "roadele", climatul de groaza indus in inchisori, dar si la nivelul intregii tari fiind mediul si rostul existentei sale. S-a afirmat ca bataia fusese sistata imediat dupa moartea lui Stalin, in primavara anului 1953 (afirmatie cu totul relativa, credem). Consecinta revoltei de la Gherla, scrie dl Corpas in lucrarea citata, "a fost ca s-a reintrodus bataia in toate puscariile din tara. (...) Asadar bataia in inchisorile politice din Republica Populara Romana s-a reintrodus de la data de 14 iunie 1958, ora 16". Ora cand tortionarii au intrat in camera 59.