Dupa discursul isteric al lui Hitler tinut pe 1 octombrie 1942 la Sportspalast din Berlin, multi germani lucizi au realizat ca, de acum inainte Stalingradul va deveni un al doilea Verdun. Caci niciodata Armatei a 6-a germane nu i se va permite sa abandoneze pozitiile inaintate de pe Volga, indiferent de consecinte, intreaga confruntare din acel areal devenind o chestiune de prestigiu intre Hitler si Stalin.
Fireste ca Tatucul popoarelor era avantajat fata de Hitler prin lipsa lui uriasa de rusine ideologica, si de altfel de orice fel de remuscari fata de marile dezastre militare ale anului 1941 de care era direct raspunzator. Complexul "Octombrie Rosu" si Fabrica de Tunuri "Barricadi" fusesera transformate de sovietici in fortarete letale, componente pretioase ale acestei adevarate Academii de lupta de strada in care se transformase intreg Stalingradul.

Aici, pe linia frontului, soldatii nu se mai sfiau sa critice intre ei prostia, lasitatea si infumurarea unor reprezentanti oficiali ai partidului comunist. Caci intre un glont inamic si ultima ratie a statului sovietic, adica cele noua grame de plumb ale NKVD-ului nu era mare diferenta. "Fiecare om trebuie sa devina una din pietrele Stalingradului", aceasta era lozinca lansata de Ciuikov, comandantul Armatei a 62-a, aparatoare a orasului. Dupa razboi, aceasta viziune s-a transpus in uriasul monument ridicat pe Gorganul Mamaev, acolo unde figurile soldatilor martiri printre ruine apar in acel vast basorelief aidoma armatelor de teracota ale imparatilor chinezi.

Cat despre ostasii germani si aliatii lor, optimismul initial incepuse sa-i paraseasca, in locul lui instalandu-se sentimente confuze. Cei mai cultivati incepusera sa evoce memoriile generalului De Caulaincourt caruia Napoleon ii spusese in ajunul invaziei din fatidicul an 1812: "Avant deux mois, la Rusie me demandera la paix!" (??!!). Insusi hobby-ul favorit al comandantului acestei formidabile Armate a 6-a germane, Friedrich Wilhelm Paulus, era sa deseneze harti la scara redusa ale campaniei lui Napoleon in Rusia. Prietenii sai il denumeau Der Lord. (Mai putin cunoscut este faptul ca sotia sa era romanca. In 1912, proaspatul ofiter se casatorise cu Elena Rosetti-Solescu care provenea dintr-o familie cu ascendenta princiara, avand si doi frati ofiteri. Dupa capitularea lui Von Paulus si defectiunea sa la rusi, Gestapoul s-a napustit cu furie asupra sotiei sale, careia a incercat sa-i impuna renuntarea la numele sotului, arestand-o impreuna cu fiul lor, Ernst Alexander. Celalalt fiu, Friedrich, capitan, pierise ucis la Anzio, in februarie 1944).

Maresalul Paulus a murit la Dresda in 1957. Trupul sau a fost dus in Vest si inmormantat alaturi de cel al credincioasei sale sotii (decedata inca din 1947) in cimitirul din Baden-Baden. Inca din momentul capitularii armatei sale, el profetizase transformarea intregii Germanii intr-un imens Stalingrad.

Ingrijorare, teama si oroare versus Lumina, Viata, Iubire
In acea duminica sumbra de 22 noiembrie 1942, cand s-a aflat ca sunt incercuiti, soldatii germani protestanti tocmai celebrau Ziua Mortilor, serviciul divin fiind oficiat de pastorul – acum medic – in Divizia 16 de tancuri, Kurt Reuber. "Ingrijorare, teama si oroare" consemna el, laconic, despre aceasta naprasnica veste. Revenit in unitate cu doar doua zile inainte de fatala inchidere a incercuirii, inca nu banuia ca, in curand, trupei ii va fi greu sa aleaga ce servicii ale sale ii vor fi mai necesare, ale medicului sau ale pastorului.
Devenit pentru germanii incercuiti o fortareata fara acoperis, in Stalingradul calcinat camarazii ii sapara indragitului lor pastor-medic un buncar atat de spatios incat sa incapa inauntru un pian. Acolo, sub pamant, la marginea Asiei, el interpreta cu nostalgie arii de Bach, Mozart, Händel sau Beethoven. Nu se plangea niciodata de soarta sa. Dar doctorul-pastor, prieten cu marele umanist al epocii, Albert Schweitzer, era si un talentat pictor. In acel Craciun insangerat al anului 1942, si-a transformat inca o data buncarul din stepa Stalingradului in atelier plastic, incepand sa deseneze pe spatele unei harti rusesti capturate, singura hartie disponibila. De sub mainile sale maiestre au aparut, in fata ochilor uimiti ai camarazilor, Fecioara cu Pruncul, denumita pe loc Madona fortaretei Stalingrad.

Insotise imaginea cu apelurile fierbinti ale Sfantului Ioan Evanghelistul din Intaia sa Epistola: "Lumina, Viata, Iubire" (Cap. 1. Cuvantul vietii si Dumnezeu este lumina, Cap. 3. Iubirea cu fapta). Dedesubt mentionase: Fortareata Stalingrad. In fata imaginii miraculoase, multi incepura sa planga, in buncarul devenit de acum sanctuar. In ianuarie 1943, Kurt Reuber a reusit sa-l convinga pe camaradul sau comandant de batalion, din Divizia 16 de tancuri, ce se imbolnavise, ca la evacuarea sa din "punga" sa duca cu el in Germania pretioasa pictura. Odata cu aceasta i-a trimis si sotiei sale o ultima scrisoare din Stalingrad.
Kurt Reuber a murit in crunta captivitate pe 20 ianuarie 1944, in lagarul de la Ielabuga, doar la cateva saptamani dupa ce desenase o alta Madona pentru Craciunul inlantuit din 1943, sub care postase aceleasi cuvinte ale Evanghelistului: "Lumina, Viata, Iubire". Fascinanta lucrare salvata din infernul Stalingradului se afla astazi expusa in biserica memoriala Kaiser Wilhelm din centrul fostului Berlin de Vest de pe renumita artera Kurfurstendamm, in inima Centrului Europa.

De cealalta parte, dispretul lui Stalin fata de legile internationale il favorizase pe Hitler sa duca un razboi de nimicire. Sacrificiile uriase ale Armatei Rosii care, in intreaga campanie a Stalingradului, inregistrase 1,1 milioane pierderi, cat si suferintele ingrozitoare ale populatiei civile i-au permis lui Stalin sa-i manipuleze copios pe Aliatii sai occidentali impunandu-le la Teheran punctul sau de vedere. Acolo, de altfel, a si primit in dar de la acestia, ca un suprem omagiu, "Sabia Stalingradului".
Propaganda comunista exulta. Poetul chilian Pablo Neruda, laureat al premiului Stalin pe 1953, vitupera triumfalist in poemul sau "Al treilea cantec de dragoste pentru Stalingrad":

Zapada cea neagra palea,

Toata moartea se lasa deasupra-i
Dar, cand credeai ca acum-acum o sa cada
Cand noi jeleam
Sfarsitul citadelei sale,
El ne zambea,
Ne zambea Stalingradul.

Fireste, se trecea sub tacere bilantul postbelic, infricosator si deopotriva penibil, al acestei sinistre inclestari dintre cele doua totalitarisme ale secolului urii, care s-au intrecut in acte de barbarie si despre care putem aminti acum.
In 1955, in URSS se mai aflau inca 9.626 de prizonieri de razboi germani dintre care doar 2.000 mai erau supravietuitori de la Stalingrad. Toti acesti ultimi prizonieri au fost in cele din urma eliberati dupa vizita la Moscova a cancelarului Konrad Adenauer (septembrie 1955). Per total, numai circa 6.000 din cei 91.000 de prizonieri de razboi ai Axei care s-au predat la Stalingrad au mai apucat sa revina acasa din cauza conditiilor inumane de detentie. Batalia de la Stalingrad ramane atat un subiect cu o incarcatura emotionala, psihologica si ideologica coplesitoare cat si un reper de o valoare simbolica extraordinara, asa incat, desi pare vetust, asupra sa nu s-a pronuntat inca ultimul cuvant.

In perspectiva istoriei vizionare, la Stalingrad nu a castigat nimeni! Pentru ca rusii invingatori au mai "castigat" in fapt inca 50 de ani de comunism odios din care fix inca un deceniu de regim criminal stalinist. A triumfat totusi o viziune, dar nu pamanteana ci celesta. Enigmatica si sublima, icoana Sfintei Fecioare din Stalingrad, veghetoare a hecatombelor de martiri din orasul Mortii, orasul Erou, inaltand peste veacuri mesajul sau arzator.