După recenta incursiune a Rusiei în Ucraina și ocuparea Crimeii, referirile la reconfigurarea granițelor în Europa de Est sunt tot mai frecvente. Cu atât mai mult cu cât persoane din apropierea lui Vladimir Putin au lăsat să se înțeleagă că liderul rus ar jindui după toate teritoriile deținute de fostul Imperiu Țarist, de la Țările Baltice, la Finlanda și chiar Alaska.
Rostul oricărui stat este să dăinuie și să ofere cetățenilor săi stabilitate, siguranță și prosperitate. Unele au reușit să atingă aceste performanțe formând națiuni mari sau devenind imperii. Altele, însă, dintr-un motiv sau altul, dintr-o stângăcie sau alta, n-au supraviețuit nici măcar o zi.
Când toată istoria unei țări încape pe o carte poștală e clar că ceva n-a funcționat, n-a fost în regulă. Istoria este generoasă în acest sens: printre ageamiii părinților fondatori din istorie se numără italieni, ruși, maghiari, germani, tătari din Crimea, dar și români. Povestea câtorva dintre statele efemere ale lumii:
Regența Italiană din Carnaro –1 an și 109 zile
Se spune că printre cărțile greu de scris este și una cu titlul „Eroi italieni”. Situația după primul război mondial în Fiume, regiune aflată acum pe teritoriul Croației, devenise destul de tulbure după ce Italia, Ungaria și Croația și-au disputat dreptul asupra acestui teritoriu, la conferința de Pace de la Paris.
La 11 septembrie 1919, poetul și patriotul italian Gabriele D’Annunzio, înfuriat pe britanici, francezi și americani pentru că nu au dat Fiume Italiei, a ocupat orașul cu o armată de patrioți declarând Regența Italiană din Carnaro. Locuitorii noului stat au votat cu o majoritate covârșitoare în favoarea anexării regiunii la Italia. Mișcare similară celei de anul acesta din Crimee. Italia, însă, presată atunci de aliații ei, a respins decizia referendumului și a supus Regența unei blocade.
La 8 septembrie 1920, D’Annunzio anunță noua constituție și instaurează un stat fascist similar celui proclamat de Mussolini. Prăbușirea Regenței vine odată cu Tratatul de la Rapallo, din 12 noiembrie, când Italia și Iugoslavia recunosc Fiume drept oraș liber și nu ca stat independent. Furios, D’Annunzio declară pe 3 decembrie război Italiei, confruntare pe care însă o pierde rapid, pe 30 a lunii.
Republica Markovo – aproape 243 de zile
Prima Revoluție rusească a dus la tulburări sociale și incertitudini care au cuprins întreg Imperiul Rus între ani 1905 și 1907. În acel context, țăranii din Markovo, un sat situat la mai bine de 150 de km de Moscova, au format Uniunea Țăranilor, supărați că lista de revendicări pe care au trimis-o prin scriitorul Sergei Semenov guvernului rus a rămas fără răspuns. La 31 octombrie 1905, vajnicii markovieni s-au declarat independenți și au format Republica Markovo.
Președinte a fost ales P.A. Burshin, decanul de vârstă al comunității. Noul stat militar pentru forme de reprezentare democratică și refuza să recunoască autoritatea țarului și a guvernului imperial. Faima micii republici a crescut rapid după ce în sat a sosit un profesor din Chicago care și-a oferit serviciile de consultanță politică.
În iulie 1906, însă, de îndată ce revoluția fusese înăbușită, forțele armate imperiale au făcut o vizită la Markovo, au dizolvat meteoricul guvern local și au arestat toți liderii, redând mica așezare marelui imperiu.
Freistaat Schwenten – 218 zile
Emil Hegemann, preotul din Schwenten, un sătuc cu populație majoritar nemțească, a fost părintele fondator al Statului Independent Schwenten, apărut în momentul în care așezarea fusese atacată de polonezi. Era în 1919. După armistițiu, Polonia a rămas parte a Germaniei. În decembrie, o revoltă a polonezilor amenința serios satul. Deoarece n-a primit ajutorul garnizoanei locale germane pentru a-i apăra pe conaționalii săi, pastorul Hegemann i-a strâns pe săteni și, la 6 ianuarie 1919, a declarat Schwenten stat liber și neutru.
Nou-instituitul stat a elaborat un plan ad-hoc de creare a unei marine proprii care să apere lacul din sat și și-a format și o armată de 120 de soldați, majoritatea nemți, pentru a înăbuși revolta polonezilor. Hegemann, de acum și președinte al statului, ocupa în același timp și funcția de ministru de Externe. Printre grozăviile notabile ale micuțului stat se numără și arestarea soției ambasadorului Franței de la Berlin, suspectată de spionaj. La 16 august 1919, după ce reușise în sfârșit să ajungă și pe hartă, Freistaat Schwenten s-a unit cu Germania.
Republica din Ezo – 184 de zile
După lupta aprigă dintre șoguni și forțele imperiale japoneze, din 1868, fosta marină a șogunilor, condusă de amiralul Enomoto Takeaki, s-a retras în îndepărtata insulă Ezo din nordul Japoniei. Ajunși acolo, șogunii lui Takeaki au ocupat portul Hakodate, cu împrejurimi cu tot, iar amiralul a proclamat, la 25 decembrie 1868, Republica din Ezo. În scurt timp, amiralul a devenit președinte.
Pentru că nu aveau resurse suficiente, conducerea noii republici a cerut sprijinul Franței, care, printre alte gesturi caritative, a încercat să captureze, împreună cu marina din Ezo, o navă de război ce urma să fie livrată Japoniei de către Statele Unite. Misiunea, însă, a eșuat lamentabil atrăgând atenția Marinei Imperiale. Drept urmare, la 27 iunie 1869, aceasta a ocupat Hakodate spulberând visul republicanilor din Ezo.
Republica Napolitană – 142 de zile
În 1798, în timp ce Napoleon încerca să cucerească Egiptul, regele napolitan Ferdinand al IV-lea s-a alăturat coaliției anti-franceze. Trupele napolitane și cele revoluționare franceze s-au confruntat la Roma, aflată pe atunci sub ocupație franceză. În cele din urmă Ferdinand a fost obligat să se retragă. Francezii, în plin proces de desființare a propriei lor monarhii, au instalat la 23 ianuarie 1799, în fostul Regat din Napoli, un guvern republican. Așa s-a născut Republica Napolitană.
Dincolo de faptul că mai marii noului stat nu erau în stare să administreze finanțele, să democratizeze orașul sau să formeze o armată eficientă, libertatea și egalitatea erau prezente peste tot în noua republică. A apărut inclusiv un copac dedicat liberății și un nou ziar local.
Familia regală, însă, exilată la Palermo, a organizat o revoltă populară cu ajutorul britanicilor și a amiralului Nelson, care detesta libertatea la fel de mult ca monarhul. În consecință, la 13 iunie 1799, fosta mâna dreaptă a lui Ferdinand, Cardinalul Fabrizio Ruffo, a intrat cu oamenii săi în Napoli și i-a măcelărit pe zeloșii republicani punând astfel capăt meteoricei inițiative. Pa 8 iulie 1799 a fost reinstaurată și monarhia, cu o jertfă de peste 200 de oameni executați.
Republica Sovietică Ungară –134 de zile
După primul război mondial, Partidul Comunist Maghiar a primit suportul popular, iar liderul formațiunii, Béla Kun, a decretat, la 21 martie 1919, transformarea Ungariei într-un nou stat: Republica Sovietică Ungară. Temporara constituție a noului stat garanta libertatea de expresie și de întrunire, învățământ gratuit și drepturi culturale inaccesibile în vremea monarhiei. Însă, unul dintre subiectele care au crescut popularitatea tovarășilor lui Kun a fost promisiunea de a restabili granițele Ungariei de dinaintea primei conflagrații mondiale.
La 25 iunie a fost decretată dicatura și în scurt timp popularitatea noului guvern și a noului stat a scăzut drastic. Au urmat represalii în rândul țăranilor și aproape 600 de execuții, mai mult sau mai puțin sumare. Picătura care a umplut paharul a fost însă decizia guvernului de a-și respecta promisiunea făcută, să recâștige teritoriile de odinioară ale Ungariei.
La sfârșitul lunii mai, Armata Roșie Ungară a ocupat o parte a Slovaciei. La amenințările francezilor, însă, oamenii lui Kun au făsut pasul înapoi. Dar nu s-au învățat minte: pe 30 iulie 1919, aceeași Armată Roșie a Ungariei era învinsă de Armata Română, după ce bolșevicii amenințaseră și cu invadarea României. Militarii români au ocupat Budapesta punând capăt primei experiențe sovietice ungare, la
1 august 1919.
Republica Populară Crimeea – aproape 34 de zile
La 13 decembrie 1917, în Bakhchisaray, în Crimeea ocupată de ruși, populația locală tătară și-a declarat independența față de Crimeea, în timpul vidului de putere din războiului civil rus. Așa a luat naștere Republica Populară Crimeea (RPC). Fondatorul și primul președinte al ei a fost Noman Celebicihan, creatorul vizionar al unui stat islamic secular, în care femeile dobândiseră drept de vot. Istoricii mai menționează că toți cetățenii noului stat tătăresc erau egali, inclusiv evreii, persecutați de creștini înainte de crearea RPC. Celor care nu erau de credință musulmană li se permitea, fără îngrădiri, să trăiască după toate normele și stilul de viață musulman. De asemenea, progresista și efemera republică garanta libertatea țăranilor și dreptul fetelor la educație.
Între 1 la 15 ianuarie 1918, însă, după ce câștigaseră revoluția, bolșevicii ruși și-au făcut timp și pentru noul stat al tătarilor din Crimeea. Nu a durat mult până când RPC a fost ocupată și a revenit la sânul URSS.
Republica Sovietică Bavareză –27 de zile
După protestele din 7 noiembrie 1918 și abolirea monarhiei, frâiele Bavariei au ajuns în mâinile poporului. Kurt Eisner, membru al Partidului Socialist Independent și omul din spatele protestelor, a fost numit președinte. Ajuns însă într-un un moment de impas, Eisner se pregătește să demisioneze, dar este împușcat mortal, la 21 februarie 1919, de un simpatizant monarhist.
Partidul Socialist Independent se folosește de panica produsă pentru a obține puterea absolută și proclamă Bavaria stat independent. Republica Sovietică Bavareză ia naștere la 6 aprilie 1919. În eforturile de a restabili ordinea, se alătură guvernului și Partidul Comunist German. La 3 mai 1919, însă, forțele loiale ale Armatei Germane înving nou-creata Armată Roșie și reunifică Bavaria cu Germania.
Republica Banat – 16 zile
Tot printre efemeridele admnistrativ-teritoriale ale istoriei se numără și Republica Bănățeană sau Republica Banat, stat proclamat la Timișoara pe 31 octombrie 1918, odată cu destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Durata sa de viață a fost de nici trei săptămâni, Republica încetând să mai existe pe 15 noiembrie 1918, odată cu împărțirea ei între administrația sârbă și cea română.
Republica de la Connacht – 12 zile
Republica de la Connacht, fondată în timpul rebeliunii irlandeze din 1798, a fost creată de generalul francez Jean Humbert. Francezii, în speranța lor de a o lua înaintea britanicilor, care erau împotriva rebeliunii irlandeze, și-au propus să îi „elibereze” pe irlandezi. În acest scop, l-au trimis pe Humbert, împreună cu alți 1.100 de militari, să rezolve problema. Era 22 august 1798. În ziua sosirii sale în Irlanda, Humbert a lansat ideea că francezii au sosit acolo ca să le ofere irlandezilor „libertate, egalitate, fraternitate și unitate”.
Pe 27 august, după ce au cucerit Castlebar de la britanici, alături de Killala și Ballina, pe care le cuceriseră cu o zi înainte, Humbert proclamă Republica de la Connacht și declară Castlebar capitala statului, numindu-l pe John Moore, un localnic, în funcția de președinte. La 8 septembrie, adică peste nici două săptămâni, Humbert a ajuns cu trupele sale până la Longford, unde cei 850 de militari francezi și cei 1.000 de aliați irlandezi pe care îi avea în subordine au întâlnit forțele militare engleze, de cinci ori mai puternice decât subordonații lui Humbert. După bătălia care a durat mai puțin de 30 de minute, bravul general francez a capitulat, împreună cu aliații săi irlandezi, semnând astfel actul de deces al Republicii de la Connacht.
Ucraina Carpatică –mai puțin de 24 de ore
Ucraina Carpatică a fost o regiune care a aparținut cândva Cehoslovaciei. În pragul celui de-al doilea război mondial, neinspirații lideri ai zonei au avut ideea să declare regiunea republică independentă.
După anexarea de către naziști, în 1938, a părții vestice a Cehoslovaciei, statul ceh a devenit și mai vulnerabil, iar Transcarpatia revendica mai multă autonomie de la Centru.
După ce Ungaria a anexat și alte zone ale Cehoslovaciei, situația a devenit și mai dramatică, Transcarpatia, rebotezată în Ucraina Carpatică, declarându-și pe acest fond independența, la 15 martie.
Avhustyn Voloshyn a fost declarat președinte al republicii. Incapacitatea noii conduceri de a stabili ordine a dus la dispute tot mai aprinse legate de granițe și la ciocniri de trupe la frontiera noului stat.
Situație care a dat suficiente motive Ungariei ca să invadeze fragedul stat, în aceeași zi în care și-a proclamat independența. A doua zi, Ungaria a anexat Ucraina Carpatică.
