Alexandru Jebeleanu face parte dintre poetii care, datorita datelor biografice (1923-1996) au strabatut de la un capat la altul jumatatea de secol dintre 1945 pana in 1989, salvand poezia atat cat se putea, cat timp a durat dictatura impusa Romaniei de fatala consfatuire de la Ialta. A-l judeca numai pe el sau numai generatia din care face parte din cauza acestei istorii nedrepte inseamna un amestec insidios intre adevar si exagerare.
De acum incolo vom arunca o privire, nadajduind-o corecta, la cartea memoriala recent aparuta la Timisoara din initiativa familiei si a Editurii “Eubeea” a Ninei Ceranu, sub titlul “Creionari intime” de Alexandru Jebeleanu. Pe 500 de pagini, autorul isi desface aripile biografice si interioare, intr-un asa fel incat prima cronica literara publicata nu ocoleste sa socoteasca “cutremuratoare” imaginea acestui jurnal foarte personal.
Ceea ce noteaza zi de zi si ani si ani Alexandru Jebeleanu izvoraste din trairile lui in singuratatea constiintei, dezvaluindu-l in desfasurari proprii neasteptate. Sunt necontenite stradaniile lui la contactul cu arta poetica, convorbind in tacere cu acei poeti renumiti si nu numai romani pe care i-a iubit, concomitent cu nevoile unor intocmiri familiale nu prea fericite.
Textul lui nu cade in autolaudarosenie sau autocompatimire, ramanand consecvent poetul preocupat sa atinga teluri asa precum le-a asezat Virgil Birou in cartea acestuia “Poezia noua banateana” din 1944 si dedicata poetilor incepatori de la mijlocul veacului trecut din Banat: Alexandru Jebeleanu, Pavel Bellu, Petru Sfetca, Petru Vintila. Vibreaza sobru si lucid, detasat de fenomene, cum sa le poata incadra, fara influente tulburatoare, in ordinea viziunilor sale.
Ar fi de crezut ca la distanta de doar cativa ani sa se poata petrece schimbari radicale de natura lirica in conformitate cu un regim politic de la inceput nepopular in tara? E cazul sa precizam ca ceea ce a urmat trebuie impartit in doua aspecte de ansamblu proprii jumatatii de secol urmator, timp in care un cunoscut critic de atunci il considera nu numai poetul unei provincii, ci “al intregului spatiu romanesc”. Dar pentru ca cei care il situeaza pe poet altfel, doar ca pe un ratacit, poate ca mai drepti il vor intelege citind cartea “Creionari intime”, acum la dispozitia cititorilor.
Socotindu-si “prieten” jurnalul, el nu-i incredinteaza subliniat detalii din activitatea de conducator al filialei sau de redactor-sef al fostei Edituri “Facla” din Timisoara. Al. Jebeleanu ramane in propria intimitate, iar prietenia cu jurnalul il face sa constate ca “nu afli un prieten mai tacut si mai de incredere”. Jurnalul nu devine “tradator al gandurilor si sentimentelor intime”, ci o exceptionala atitudine sufleteasca, un anumit confort al intimitatii.
Cei ce ar dori sa-l cunoasca pe poet deschid jurnalul, pe el il vor afla, pe el cel sincer si adevarat, cel care putea scrie ca niciodata nu a fost “om politic” si ca “nici nu voi fi, la ziarele politice la care am lucrat, am scos suplimente literare”. Caci pentru Alexandru Jebeleanu literatura era “un strigat, alteori un geamat, de cele mai multe ori o marturie si intotdeauna un inegalabil reflector pentru constiinte”.
