Cronici iuți și piperate ale filmelor de Oscar

de Adrian Georgescu , 23 februarie 2016 - stire actualizata la ora 21:53, 23 februarie 2016
Cronici iuți și piperate ale filmelor de Oscar

 

„Mad Max Fury Road“ (foto) pare un joc video excelent, „Marţianul“ pare rupt din oracolul adolescentelor americane, iar „Bridge of Spies“ pare filmul cu reţeta ideală pentru o statuetă de aur. Detalii mai jos, într-o analiză succintă a celor opt pelicule nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film artistic.

Mad Max Fury Road — supradoză de emoții

În cinematografie, e nevoie de ceva timp pentru construcție, ca în orice chestiune de seducție. În „Mad Max Fury Road”, preludiul durează două minute, apoi cineva te înhață de guler și te aruncă într-un caleidoscop cu imagini coșmarești. Un chitarist priponit de botul un camion. O femeie cu un ciot în loc de mână. Oameni mulși de sânge. Niște fetițe palide și subnutrite, aduse parcă de la o prezentare de modă, care trebuie salvate.

Există mai multă poveste și personaje mai dezvoltate într-un tablou de Hieronymus Bosch decât în două ore de „Mad Max CGI”. Stați, mă, așa: cine sunt oamenii aceia? De unde vin? Nu contează. Apasă tare pe accelerație, că ne prind ăia din urmă.

Cu cât te lași mai mult pe mâna calculatorului, pe atât de mult se aplatizează personajele. Excesul de tensiune nu te duce pe culmile emoției, ci, de la un moment încolo, te lasă rece. E ca în Topârceanu: „ ‒ Ce să fie? – Nu-i nimic. A trecut acceleratul”.

Fără aceste exagerări, putea să fie un postapocaliptic bun. Așa, este un joc video excelent la care nu găsești comenzile.

Spotlight – drumul picăturii

E greu de concurat cu predecesori precum „Citizen Kane”, „All the President’s Men” sau „The Year of Living Dangerously”, așa că „Spotlight” se mulțumește să rămână un film corect. Meritul principal al autorului este că nu cade în păcatul supralicitării și al exagerării. Când grozăvia temei – copii supuși abuzurilor de către preoți catolici – fierbe în mintea privitorului, regizorul și co-scenaristul Tom McCarthy putea să apese pedala de accelerație. Nu o face; lasă filmul la ralanti și asta e bine. De asemenea, putea să-i transforme pe jurnaliști în eroi, însă evită și această capcană. Urmărește în schimb munca ziariștilor, asemănătoare cu drumul unei picături de apă.

Filmul se desfășoară într-o notă cât se poate de neutră, pe un ritm aproape monoton, dar acesta e un mijloc de expresie: te face să înțelegi că în spatele știrilor de senzație stă de multe ori o muncă de arhivar. Poate e și o lecție bună pentru jurnaliștii și cititorii români care văd că, și după sute de ani de democrație,  corupția, presiunile asupra presei, legea tăcerii între criminali continuă să existe.  Americanii probabil că lansează periodic asemenea filme tocmai ca să nu uite asta.

The Martian — videochat cu băiatul bun

Faceți cunoștință cu vărul de la țară al lui „Gravity”. Acel film tot a mai avut un schelet, momente de suspans, o noimă. „Marțianul” nu le are. De fapt, nu-i trebuie, pentru că nici măcar nu e un film; e o sesiune interminabilă de videochat între omenire și un băiat bun uitat pe Marte ca o mănușă-n troleibuz.

Scenariul? Un oracol dintre cele pe care le țineau fetele când terminau școala generală. Dialogurile? Matt Damon rostește replici pe care le spunem doar atunci când mergem în pețit. Să categorisim acest film drept comedie, așa cum a fost încadrat la Globurile de Aur, ar însemna să luăm râsul în râs.

Un singur lucru putea salva „Marțianul” de la ridicolul absolut: să nu aibă „happy end”. Din păcate, îl are.

The Big Short – apogeul plictiselii

Ar trebui să existe o regulă de aur: „Într-un film despre bani, trebuie să-i vezi”. Există un motiv pentru care peliculele cu jafuri la bancă, furturi de valize, luări de prizonieri sunt palpitante, în  timp ce „The Big Short” e la fel de interesant precum completarea unei declarații de venit. Filmul este despre „a vedea”, fie că obiectivul este cucerirea unei femei, a unui munte sau împușcarea unui bandit.

Nu există nici măcar o poveste de dragoste; toți vorbesc despre bani și numai despre bani. Reprezentați prin vorbe complicate, sunt încă o dată abstractizați: tranșe triplu A, rate swap și TISA, refinanțare, fonduri de acoperire, Garibaldi 4 Triple B. Ai senzația că asiști la conversația între niște radioamatori și reparatori de calculatoare.

Iată dialogul meu favorit:

Personaj 1: „OCD-ul de tip A are părți din OCD-ul de tip B. OCD-ul de tip B are părți din OCD-ul de tip A și apoi ambele sunt puse într-un OCD de tip C”.

Personaj 2: „Da, și aceasta se numește un OCD la pătrat. Adică, un OCD dintr-un OCD”.

Totul e foarte previzibil, căci știi cum se va termina: va veni criza. De aceea, au fost compuse două roluri interesante, în care au fost distribuiți actori buni: Christian Bale și Steve Carrell. Rezultatul? Parcă sunt niște monologuri ce nu se pot uni într-o compoziție. Totul e încărcat; din atitudinile dramatice ale personajelor, ai senzația că joacă într-o piesă de Shakespeare, apoi îi auzi declamând nume din cartea de telefon a municipiului Bârlad. Urmează folosirea celui mai tocit truc din istoria cinematografiei: în miezul discuțiilor, actorii se întorc spre cameră și explică mecanisme financiare complicate.

Aș prefera să învăț pe de rost manualul de chimie de clasa a zecea decât să revăd acest film. Vă întrebați de ce are nota 7,9 pe imdb.com? Simplu: pentru că oamenilor le e jenă să admită că: 1. s-au plictisit crunt văzându-l, 2. n-au înțeles nimic din el. 

Bridge of Spies – opera unui meseriaș 

Aici, Spielberg demonstrează din nou că este un mare regizor. În „Bridge of Spies”, totul e la locul lui, ca în valiza unui compulsiv. Ritmul și etapele narațiunii sunt excelent dozate, alegerea actorilor - perfectă, chiar și lumina aceea care cade ca o mizerie fluidă, în scenele din R.D.G., sugerează perfect comunismul.

Filmul e atât de bine făcut, încât, la două luni după ce-l vei fi văzut, nu vei mai ține minte aproape nimic din el, cu excepția ideii de bază, pe care de fapt voia s-o și transmită: americanii pot fi uneori cinici și răi, dar chiar și atunci sunt mult mai buni decât rușii.

Brooklyn – cumințenia pământului

E filmul la care puteți croșeta fără probleme o mânecă de pulover: cuminte ca o fată mare, harnic ca o gospodină, viu ca o reclamă la Catena. Doamnele vor lăcrima un pic, domnii vor începe să caște de pe la minutul unsprezece. Conține și un pic de sexuț, cast și cumințel, să nu deranjeze, ci să stârnească oftaturi nostalgice. 

Fără a fi copiat după alte filme, l-am mai văzut totuși de câteva ori. E reproducerea clasică a mitului favorit american, omul care reușește în viață prin propriile puteri. O fata irlandeză traversează oceanul, muncește, în față îi răsar probleme, le înlătură, devine cine a visat să fie, ajută o altă fată care traversează oceanul. E ciclic precum gif-urile acelea pe care le vedeți pe Facebook, în buclă, și atât de corect din punct de vedere politic încât la sfârșit îți vine să te ridici în picioare și să cânți „Star Spangled Banner”.

The Revenant – răzbunarea care orbește

Marea problemă a personajului interpretat de DiCaprio e chiar intensitatea dorinței sale de răzbunare. E atât de mare încât își arde purtătorul ca pe un filament și nu mai lasă alte sentimente vederii. Accentul pus pe performanța fizică ascunde latura psihologică a personajului. Foarte greu de conturat un personaj atât de liniar: câteodată te întrebi dacă DiCaprio n-ar fi preferat rolul ursului. Observând și transformarea lui de-a lungul anilor, de la băiatul frumușel și imberb până la lățosul horcăitor, te gândești că, dacă nu ia nici acum Oscarul, e posibil chiar să se întâmple asta în următorul film.

Tensiunea nu lipsește dar, per total, filmul curge linear și previzibil. Scene violente alternează cu flash-back-uri lirice. Pare un film gândit și realizat să impresioneze jurii și largi categorii; nu-mi spuneți totuși că a fost unul privitor care să-l oprească la jumătate.

E mâna unui maestru care a învățat alfabetul mulțimilor. Cei care-l iubeau pe Iñarritu în perioada în care făcea „Amores perros” se miră degeaba că „turbatul” s-a cumințit. Perioada de amor nebun dintre el și public s-a încheiat demult. Acum sunt căsătoriți cu acte.

Room – filmul despre noi

Aici nu mai e loc de glumă: iată filmul anului! „Room” nu tratează problemele unui grup restrâns de oameni, nu te „cumpără” cu imaginile unor depărtări magnetice, austeritatea imaginii nu-i căutată, ci necesară, nu stoarce lacrimi prin corectitudine politică. E despre înstrăinare, însingurare, cruzime, maternitate, sacrificiu, despre măsura în care se poate repara un rău deja făcut.

Intri în poveste ca într-un puzzle al răului, înțelegând treptat ce se întâmplă și, mai ales, ce s-a întâmplat. Jumătate din film are loc într-o cameră în care mama și fiul sunt încuiați, dar partea a doua este mai interesantă, întrucât, cumva, te simți pus în fața unei oglinzi. Problema, veți descoperi, nu-i numai cum să evadeze, ci, mai ales, cum se va adapta copilul la o lume pe care nu o știe decât din poveștile mamei.

Interpreta mamei, Brie Larson, joacă impecabil și merită premiul la categoria „rol principal feminin”. E greu de înțeles de ce interpretul puștiului, Jacob Tremblay, nu a fost nominalizat. Merita cu prisosință: o asemenea ușurință actoricească nu am văzut nici la Haley Joel Osment în „The Sixth Sense” (1999). Uneori, îți dă fiori să vezi atâta expresivitate și putere de transfigurare la un copil de numai 9 ani.

Evident, „Room” nu are nicio șansă la Premiul Oscar. E prea sincer, e prea despre noi.   

Comentarii

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.