11.5 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăSpecialRapsodia nr. 2 de Enescu, dedicată Zilei Culturii Naționale la Ateneu

Rapsodia nr. 2 de Enescu, dedicată Zilei Culturii Naționale la Ateneu

Concertele susţinute joi şi vineri seară de Orchestra şi Corul Filarmonicii „George Enescu“ şi dirijate de Iosif Ion Prunner, la Ateneul Român, de la ora 19.00, sunt dedicate Zilei Culturii Naţionale.

Programul se va deschide cu Rapsodia română  nr. 2 de George Enescu.

Dirijorul concertelor de la Ateneul Român, dedicate Zilei Culturii Naţionale, de pe 12 şi 13 ianuarie, de la ora 19.00, va fi maestrul Iosif Ion Prunner.   În program vor mai fi Wolfgang Amadeus Mozart (Concertul nr. 22 pentru pian şi orchestră, în mi bemol major, KV 482) şi Franz Liszt (Simfonia Dante). Solişti vor fi pianistul Tamas Vesmas şi soprana Laura Chera.

În caracter popular

Cultura muzicală românească își datorează modernitatea lui George Enescu, compozitorul care a reușit, în prima jumătate a secolului XX, să o ralieze la valorile occidentale și să îi contureze un profil recognoscibil. În fond, în Vest, diversele curente ale modernismului reprezentau, în esență, o reacție față de drumul care se îngusta al romantismului; soluțiile propuse de impresioniști, expresioniști, neoclasici aveau menirea să înlocuiască formele din ce în ce mai grandioase și limbajul tonal din ce în ce mai înțesat de disonanțe cu variante altenative.

Pentru unele culturi, însă, cum este și a noastră, opțiunea câștigătoare, care să afirme idiomul modern, a fost cea a muzicii tradiționale ca fundament al creației culte. În același an, 1881, se nasc George Enescu și Béla Bartók, doi compozitori pentru care fondul folcloric a însemnat o importantă sursă, o materie primă fecundă și de o profundă originalitate. Dacă Bartók fondează tehnica de culegere științifică a creației populare, abordând cu multă rigoare inserarea citatelor din folclor în creația proprie, Enescu se dovedește mai receptiv la ideea recreării „în caracter popular”, într-un ton subiectiv, adesea confesiv, îmbrăcat uneori în aura poetică și misterioasă a unor amintiri – să menționăm Suita pentru vioară solo „Impresii din copilărie”, Suita pentru orchestră „Săteasca”, Sonata a III-a pentru pian și vioară.

O diferență semnificativă între Bartók și Enescu, și anume exacerbarea factorului ritmic la Bartók și a celui melodic la Enescu, poate fi considerată drept o explicație a receptării diferite a creației celor doi de către publicul larg și, în ultimă instanță, a popularității de care se bucură, potrivit muzicologului Octavia-Anahid Dinulescu.

Tratare simfonică a cântului popular lăutăresc

O a doua premisă a modernității muzicii românești a primei jumătăți a secolului XX rezidă chiar în personalitatea excepțională a lui Enescu. Până la el, compozitorilor români le revenise rolul de a încerca să recupereze câte ceva din desincronizarea față de muzica occidentală, implementând genurile majore în spațiul cultural românesc, compunând prima simfonie, primul cvartet de coarde, prima sonată etc. – lucrări cu valoare mai degrabă documentară.

Cu largul aport al experienței de studii la Viena și Paris, dar și datorită talentului și originalității sale creatoare, Enescu reușește să pună muzica românească în rând cu lumea selectă, cu o lungă istorie, a Occidentului, și aceasta încă de la primul succes, Poema română op. 1, interpretată la Paris în cadrul Concertelor Colonne în 1898.

Cele doua Rapsodii române, op. 11, scrise în 1901, respectiv 1902, folosesc același tip de tratare a folclorului – inspirație a materialului tematic – ca și Poema română, în a cărei vecinătate se plasează. Totuși, Enescu renunță la programatismul Poemei și creează o muzică de o plasticitate irezistibilă, cu o savoare care a făcut ca Rapsodiile să se bucure de cea mai largă popularitate pe plan mondial. Enescu apelează la muzica populară orășenească, selectând melodii cunoscute din repertoriul lăutăresc. Pe baza lor, compozitorul dovedește că stăpânește magistral forma liberă a rapsodiei, iar soluțiile de înveșmântare orchestrală pun în cea mai favorabilă lumină temele folosite.

După spusele lui Zeno Vancea, Rapsodiile reprezintă, nu doar din acest punct de vedere, „punctul culminant de până acum în muzica românească, al tratării simfonice a cântecului popular lăutăresc, sublimarea de către cea mai mare personalitate muzicală românească a creației anonime a barzilor populari” (în Intonații populare românești în muzica lui George Enescu, revista Muzica, 1/1954). Rapsodia a II-a, în re major se remarcă prin voluptatea contrapunctică a tratării melodice, ca și prin tonul elegiac, pe alocuri măreț sau patetic, pe alocuri specific cântecelor de jale. Materialul tematic este ales și prelucrat astfel încât să corespundă caracterului și identității piesei finite; de aceea, „în Rapsodia I, elementul predominant reprezintă jocul popular românesc.

Temele originale de cântece sunt contaminate de ritmul general al dansului. […] Rapsodia a II-a prezintă operația inversă: aci elementul predominant este cântecul, iar temele originale de joc se adaptează și se transformă în cântece” (Mircea Chiriac, Rapsodiile române de George Enescu, în Muzica, 1/1958).

Compozițiile lui Enescu nu numără mai mult de 33 de opusuri, aceasta în parte din cauza propriei meticulozități și a autoexigenței (există un fond impresionant de schițe, de lucrări neterminate sau dimpotrivă, finite, dar fără numerotare), în parte pentru că timpul dedicat creației era întrerupt de numeroasele turnee pe care le realiza cu mult succes ca violonist sau dirijor. De la lucrările timpurii, unde este vizibilă influența lui Schumann și Brahms, Enescu realizează un parcurs diversificat ca apropiere stilistică, dar unitar prin forța personalității sale și prin anumite mărci enesciene ușor de recunoscut – mai ales permanenta variație a parametrului melodic, ca mijloc principal generator.

A doua sonată pentru vioară amintește de stilul francez, cu precădere al lui Fauré. Simfonia nr. 1, în tonul ei cvasi-romantic, face trimitere în partea secundă la Tristan și Isolda. Neoclasice sau neobaroce sunt primele două suite pentru orchestră, Suita în re major pentru pian, cele ªapte cântece pe versuri de Clément Marot. Stilul matur enescian, de sinteză, este marcat în a treia simfonie, în opera Oedip, Sonata pentru pian și vioară „în caracter popular românesc”, poemul Vox Maris, Suita nr. 3 pentru orchestră „Săteasca” etc. iar un loc cu totul special îl ocupă Simfonia de cameră, ultimul opus enescian, o lucrare care s-a dovedit a fi un puternic motor și o importantă sursă de inspirație pentru avangarda muzicală românească, de după anii 1950, apreciază muzicologul Octavia-Anahid Dinulescu.

Cele mai citite

Tendințe de Culori și Materiale pentru 2024: O Privire Asupra Designului Interior

Anul 2024 aduce o schimbare notabilă în preferințele de culori și materiale în lumea designului interior, reflectând o nevoie crescândă de confort, sustenabilitate și...

Toți cei 45 de pasageri dintr-un autobuz și-au pierdut viața într-un accident în Africa de Sud

Aproape toţi pasagerii dintr-un autobuz, 45 de persoane, şi-au pierdut viaţa joi în Africa de Sud într-un accident rutier grav, după ce vehiculul în...

Cum hidroizolația poate face diferența între o iarnă sigură și o primăvară ușoară pentru locuința ta

O dată cu trecerea iernii și venirea primăverii, proprietarii de case și constructorii se gândesc la moduri de a proteja locuințele de umiditate și...
Ultima oră
Pe aceeași temă