La Editura Muzeul Literaturii Romane, Daniel Banulescu a publicat un volum de teatru intitulat socant Cine a castigat razboiul mondial al religiilor? Cartea are doar o singura piesa, cea care da si titul volumului, si intr-un fel 'intregeste profilul autorului care a debutat ca poet (Te voi iubi pana la capatul patului), a continuat ca romancier (Te pup in fund, conducator iubit si Cei sapte regi ai orasului Bucuresti) si acum – desi nu este la prima tentativa – se impune ca dramaturg.
Piesa are un aer neconventional si provocator. Intr-o lume in care se vorbeste foarte des de conflictul civilizatiilor, dar si de globalizare ca antidot, prin piesa sa Daniel Banulescu rezuma toata nebunia contemporana. Ne aflam intr-un ospiciu despre care aproape ca nu mai trebuie sa spunem ca este chiar aceasta lume, desi pe de alta parte poate fi orice lume de la inceputul creatiei. Cei 12 nebuni periculosi sufera de cele mai ciudate boli pe care autorul le descrie cu lux de amanunte, semn ca inainte sau in timpul scrierii piesei s-a documentat serios citind carti de specialitate. Aceste biete fapturi, in ciuda infirmitatii lor, sunt foarte agresive si au un comportament deviant absolut imprevizibil. Mai toata piesa reprezinta un fel de pariu al scriitorului cu sine insusi pentru a face cat mai verosimil neverosimilul comportamental al celor pe care fantezia sa i-a creat.
Intr-un asemenea sanatoriu cei care vin pentru a aduce linistea, sau cel putin asa am banui in prima faza, sunt patru reprezentanti religiosi, doi din partea crestinismului, ortodox si romano-catolic, al treilea budist si al patrulea musulman. Cu alte cuvinte, are loc o confruntare intre delirul maladiv de o parte si mesajul coerent religios de cealalta parte. Cine va castiga? Nu ar trebui sa ne miram daca victoriosi ies nebunii. Altfel spus, lumea aceasta nu mai are scapare. Primul omorat este preotul catolic, apoi vin ceilalti, nu inainte de-a fi umiliti si batjocoriti de catre nebuni, totul regizat ca intr-un fel de experiment pitestean si probabil daca vreun regizor s-ar incumeta vreodata sa puna in scena o asemenea piesa ar fi indicat sa aiba in vedere si ce s-a intamplat in anii '50 in penitenciare.
Daniel Banulescu s-a facut remarcat in perioada post '89 printr-o literatura suculenta, bazata pe un limbaj tare, nervos, explorand zonele informe si fetide ale fiintei umane. El are o viziune suprarealista si aceasta ii permite sa creeze cele mai bizare situatii, care il pot oripila pe spectatorul sau cititorul cuminte, dar care pot face deliciul celor care asta si vor de la literatura, o originalitate sans rivages. In cazul piesei de fata el realizeaza niste personaje cu deschidere universala, de gasit in fond pretutindeni, daca locul respectiv ingaduie malformatiile. Piesa sa poate fi localizata, cum am spus, la Pitesti, in Gulagul siberian, intr-un lagar de exterminare nazist, maoist, pol-pot-ist si, de ce nu, chiar si intr-una din inchisorile secrete ale CIA. Acesta este principalul merit al piesei.
