Creşterea spectaculoasă a preţului operelor de artă este, în parte, alimentată de reciclarea banilor murdari – sunt de părere tot mai mulţi specialişti. Profesioniştii au dificultăţi în identificarea practicilor dubioase, favorizate de opacitatea mediului şi de anonimatul acceptat de casele de licitaţii.
Este adevărat că marile averi s-au înmulţit pe planetă, iar arta a devenit un semn de apartenenţă la acest cerc închis. Dar nu este suficient pentru a justifica creşterea delirantă a preţului operelor de artă, numeroşi experţi întrebându-se dacă nu cumva arta a devenit o activitate criminală având în vedere că nimeni nu este capabil să ofere o explicaţie pertinentă a acestor valori astronomice. În cotidianul USA Today, expertul fiscal Virginie Heem şi expertul David G. Hotte estimează: „Comerţul cu opere de artă este unul dintre cele mai puţin controlabile – identificarea obiectelor este delicată, valoarea unui obiect este adesea subiectivă, deci dificil de determinat. Sumele puse în joc sunt considerabile, operaţiunile de spălare de bani şi de fraudă fiscală sunt curente şi pot avea drept consecinţă o creştere imediată şi inexplicabilă a preţului pieţei“.
Prea puţin reglementată, lichidă, discretă, cu zone fără control, la adăpost de priviri indiscrete şi de taxe, piaţa artei seduce fraudatorii de toate calibrele. Potrivit „Association for Research Into Crime Against Art“, se apreciază la circa 6 miliarde dolari pe an aceste tipuri de fraudă. Tranzacţii de milioane de dolari pot avea loc în secret, între parteneri adesea anonimi, virtuali, prin internet. La 30 aprilie, judecătorul newyorkez Jesse Furman îl amenda cu 6,4 milioane dolari pe negustorul de artă Helly Nahmad şi îl trimitea un an după gratii. Nahmad face parte din una dintre familiile cele mai puternice din mediul artei, cu o colecţie de 4.500 opere de artă, evaluată la 3 miliarde dolari, în mare parte conservată în porto-franco Geneva. Acuzat de pariuri clandestine şi de spălare de bani în legătură cu crima organizată, de circa o sută de milioane dolari, Helly Nahmad a recunoscut că a acceptat pariuri „între amici“ – un membru al mafiei ruse, sportivi, staruri de cinema, bancheri de pe Wall Street… Câteva ore după pledoaria sa, a asistat la o licitaţie a Casei Christie’s, fapt ce l-a agasat pe judecător, obligat să constate că numeroși colecţionari şi proprietari de galerii de renume au sărit în ajutorul acuzatului într-un mod suprarealist.
În mai 2013, pe Aeroportul Internaţional Kennedy a fost interceptată o valiză provenind din Londra, ce trebuia să conţină un tablou de 100 de dolari, dar care ascundea în realitate un Basquiat, „Hannibal“, evaluat la 8 milioane dolari. Interceptarea era legată de afacerea Edemar Cid Ferreira, un fost bancher brazilian care spăla miliarde de dolari cumpărând o colecţie de 12.000 opere de artă. „Hannibal“ a ajuns în depozitul unde autorităţile federale stocaseră deja opere semnate Matisse, Warhol, Tothko, Hirst, achiziţionate de un avocat radiat din barou, Marc Dreier, pentru a recicla o parte a celor 700 milioane dolari deturnate de la investitori.
Pentru spălarea banilor se folosesc multe tehnici şi, bineînţeles, o factură falsă. New York Times relata o convorbire telefonică în timpul căreia Helly Nahmad, pe-atunci sub ancheta FBI, sugera unei cliente să vireze 150.000 de dolari în contul tatălui său, şi el negustor de artă.
Există apoi licitaţii false. Un traficant pune în licitaţie o operă de artă care nu va fi „strigată“ şi oferă complicilor o sumă de bani suficientă pentru a câştiga licitaţiile. Odată terminată vânzarea, traficantul primeşte un cec curat în numele Sotheby’s, Christie’s etc. Complicele îi restituie tabloul şi îşi încasează comisionul – o practică folosită în afaceri de corupţie. Un specialist explică: „Pentru a obţine un contract pentru un gazoduct am nevoie de susţinerea unui ales. Cât vrea? Un milion? Este delicat să dai suma pe sub masă. Atunci îi dau un tablou – adevărat sau fals, nu contează –, pe care îl pune la licitaţie, iar complicii vor supralicita până la acea sumă. Apoi el încasează un cec de la casa de licitaţie“.
Este posibil ceva mai anonim? Marile case acceptă licitaţii prin telefon, sau la ordin, pentru loturi de peste un milion de euro, cu condiţia de a lăsa consecvent un cec de depozit. Traficantul obţine acest titlu de la o bancă înţelegătoare, nu cumpără în final tabloul, dar obţine un cec de la o instituţie recunoscută, care îi restituie depozitul. Este posibil să speli bani şi să speculezi totodată: cumperi 5 Warhol, pui unul la licitaţie, faci să crească preţul cu ajutorul complicilor, iar celelalte 4 Warhol își văd preţul urcând vertiginos.
Discreţie şi opacitate
Casele de vânzare prin licitaţii tac în legătură cu acest subiect. Cele două multinaţionale Sotheby’s şi Christie’s afirmă că iau toate măsurile necesare, prima fiind cotată la Bursă, dar este imposibil să cunoști detaliile. În Franţa, Les Echos relata că „umbra care planează asupra imaginii unui comisionar se reflectă asupra întregii profesiuni“, referindu-se la Claude Aguttes, star al licitaţiilor şi preşedinte al Drout Encheres, suspendat din activitate două luni de Consiliul Vânzărilor Voluntare (CVV), „pentru lipsă de vigilenţă faţă de provenienţa unui tablou şi faţă de identitatea proprietarului său“. Acest comisionar adjudecase pentru 37.000 de euro un peisaj atribuit artistului Yvan Chikhine de către un expert veros, specialist în pictură rusă, Dan Croissard. Cumpărătorul a avut dubii, iar ancheta a scos la iveală intermediari din Luxemburg, Liechtenstein, Barbados. „Se iau toate precauţiile, dar nu este mereu simplu pentru actorii pieţei să identifice practicile dubioase“, precizează reprezentanţii Casei Christie’s.
Alain Cadiou, fost patron la Tracfin, organism public de luptă împotriva spălării banilor, observă că „în toate tranzacţiile, pentru evitarea unei lovituri, sunt necesare cunoaşterea vânzătorului şi mai ales evitarea banilor cash“. În Franţa, profesioniştii trebuie să refuze orice plată în bani lichizi mai mare de 3.000 euro din partea unui cetăţean al UE şi mai mare de 15.000 euro pentru cei din alte ţări. „Franţa şi zona euro dispun de cele mai puternice mijloace de control şi de reglementare din lume“, susţine Nicolas Orlowski, preşedintele Artcurial. Reversul este că aceste resticții au contribuit la creşterea vânzărilor la licitaţii în Londra, New York sau Hong Kong în pofida Parisului, justificând şi concentrarea licitaţiilor de bijuterii la Geneva şi în Monaco.
Potrivit lui Alain Cadiou, astăzi „guvernele din lumea întreagă iau măsuri pentru a lupta împotriva spălării banilor şi pun în funcţiune organisme precum Tracfin, cu excepţia paradisurilor fiscale“. Însă reglementarea variază de la o ţară la alta, iar investigaţiile sunt dificil de coordonat la scară internaţională. În 2013, Comisia Europeană a votat o lege prin care cere galeriilor să menţioneze orice achiziţie a unei opere de artă ce depăşeşte 7.500 euro şi orice tranzacţie dubioasă. SUA cer semnalarea oricărei tranzacţii de peste 10.000 dolari. Pretutindeni spălarea de bani este pasibilă cu închisoarea, însă în China – a doua piaţă de artă, după SUA – domneşte opacitatea, iar cea mai mare casă de vânzări, Poly, refuză orice transparenţă. Potrivit unui comisionar: „Aici nu există limite la plata cash; 30-35% din vânzările de artă se fac pentru spălărea banilor“. Asta poate explica de ce antichităţile chinezești, dar şi operele contemporane ale artiştilor chinezi aruncă în aer, de obicei, estimările cele mai nebuneşti. Sau de ce la ultimele licitaţii de artă modernă şi contemporană de la New York 30% din achiziţii au fost făcute de clienţi asiatici, în principal chinezi.
Concurenţa
Casa americană de licitaţii Sotheby’s a fost întrecută de rivala sa din Marea Britanie, Christie’s, la vânzările de artă post-război şi artă contemporană de la New York din luna mai. Casa britanică, proprietate a familiei Pinault, a obţinut 745 milioane dolari, fără a ţine cont de o adjudecare specială de 134 milioane pentru vânzarea de artă contemporană, în timp ce Sotheby’s nu a atins „decât“ 364 milioane. François Pinault – care figurează printre cei mai importanţi colecţionari de artă contemporană din lume – a mizat de câţiva ani pe acest segment al pieţei, care a explodat în urma înmulţirii numărului de miliardari în China, India, Rusia, Brazilia, fără a vorbi despre clientela emiratelor, influenţată de rivalitatea dintre Abu Dhabi, Dubai şi Qatar.
Trafic mondial
Piaţa operelor de artă furate reprezintă al treilea cel mai mare trafic mondial, după cel de stupefiante şi cel de arme: peste 7 miliarde dolari – arată Art Media Agency. Interpol declară că Franţa şi Italia sunt cele mai afectate de acest flagel şi mai puţin de 10% din operele furate sunt descoperite.
Peste trei sferturi din furturile de bunuri culturale sunt comise la case particulare, în galerii şi în lăcașuri de cult, mai puţin protejate decât instituţiile. Băncile de date referitoare la opere de artă, furate sau nu, par a fi cele mai bune modalități de descurajare a hoților – dacă un obiect este cunoscut şi repertorizat, vânzarea lui devine mai dificilă. Baza de date a Interpol conţine peste 34.000 de opere furate.
Aflate în primul rând al plăcilor turnante ale comerţului de opere furate, Franţa, Belgia şi Olanda au legislaţii diferite. Franţa consideră tăinuirea operelor furate drept un delict continuu, în vreme ce în Belgia şi Olanda tăinuirea se prescrie în termen de cinci ani. Moscova, Hong Kong şi Dubai au legislaţii mult mai îngăduitoare privind originea pieselor decât Europa şi SUA. Bunurile sunt revândute la preţul pieţei, în general colecţionarilor privaţi.
La capitolul opere de artă furate sunt înscrişi şi cei şase români care au fost acuzaţi de unul dintre cele mai spectaculoase furturi de tablouri. Le-au trebuit doar trei minute pentru a fura şapte capodopere aparţinând Fundaţiei Triton, expuse la Muzeul Kunsthal din Rotterdam, în noaptea de 15 spre 16 octombrie 2012. Prada – evaluată la 18 milioane euro de către Parchet, dar la 100 milioane de către experţi – a fost compusă, printre altele, din „Cap de arlechin“ de Pablo Picasso, „Waterloo Bridge“ şi „Charing Cross Bridge“, semnate Claude Monet, şi „Femeie în faţa unei ferestre deschise (Logodnica)“, a lui Paul Gauguin.
