Sunt la al treilea roman semnat Elif Shafak, “Bastarda Istanbulului”, după “Cele 40 de legi ale iubirii” și “Onoare”, apărute la Editura Polirom, și îmi doresc să citesc cât mai curând și celelalte apariții traduse în limba română ale acestei autoare.
Ca și în celelalte romane, și în “Bastarda Istanbulului”, autoarea are uimitoarea capacitate de a te purta de pe un continent pe altul, din trecut în prezent, din destin în destin, fără a te plictisi nicio secundă, ba chiar stârnindu-ți dorința de a citi cât mai repede pentru a afla, ca într-un policier bine scris, finalul poveștii. Al prezentului și trecutului a două familii, una turcă – ce se dovedește a nu fi pur turcă – și una armeană – ale cărei origini nu sunt nici ele pur armene. Capitol cu capitol, fiecare purtând denumiri de fructe, condimente și mâncăruri – grâu, fistic, semințe de pin, caise uscate, stafide aurii etc. – cu parfum de Levant care îți creează ele însele minunate senzații olfactile, ni se dezvăluie personajele aparținând celor două familii, dar și Istanbulului cultural și social.
Ca un în arc peste timp se împletesc trecutul cu prezentul, memoria cu uitarea, cultivarea cu renegarea voită a trecutului, în dorința personajelor de a-și crea propria identitate, de a-și trăi propria viață. Lumea orientală, cu exotismul și tradiționalismul ei, reprezentată de Turcia, și cea occidentală, cu pragmatismul ei, America, se întâlnesc prin dorința celor două tinere noncorformiste, Asya și Armanoush de a-și trăi viața așa cum o înțeleg ele. Aparent, cele două tinere nu au nimic în comun. Firul poveștii, meteșugit condus, duce însă către o legătură pe care nu o bănuiești, extrem de puternică.
Asya, bastarda care adoptă o atitudine cinică, refuză orice apel la trecut afirmând: “Familia mea e o adunătură de fanatice ale curățeniei. Care șterg mizeria și praful de pe amintiri! Vorbesc neîncetat despre trecut, însă e o versiune purificată a acestuia. Asta e tehnica celor din familia Kazanci de a face față problemelor: dacă te supără ceva, ei bine, închide ochii, numără până la zece, dorește-ți să nu se fi întâmplat niciodată și, înainte să-ți dai seama, chiar nu s-a întâmplat niciodată, ura! În fiecare zi înghițim încă o pilulă de falsitate…”.
În timp ce pentru Asya “amintirile sunt o povară prea mare” și de aceea și le reprimă, Armanoush își caută trecutul prin amintirile bunicii armene. Istanbulul, orașul situat pe două continente, viu, pestriț, cu multe elemente de contrast, cafeneaua Kundera – “un loc fictiv ce avea drept clienți obișnuiți oameni fictivi”, cu personaje colorate precum Caricaturistul Alcoolic, Scenaristul Nenaționalist de Filme Ultranaționaliste, Gazetarul Homosexual Ascuns ori Poetul Extrem de Netalentat – constiuie pasaje de o mare bucurie pentru cititor. Ca de altfel, întreaga familie Kazanci, personajele romanului sunt complexe, savuroase, pline de contraste, oscilând între magie și realitate, între duios și grotesc, Elif Shafak având uimitoare capacitate de a te face să empatizezi cu ele, să le placi sau nu, dar să nu-ți rămână indiferente.
Abordarea genocidului armean, nerecunoscut vreodată de turci – fapt pentru care cartea nu a fost bine primită de autoritățile turce -, firul roșu care leagă destinele personajelor, arată că trecutul vine peste noi când nu te aștepți, nu poate fi eludat, dar poate fi depășit recunoscându-l și cerându-ne iertare. Pentru că, spune autoarea la finalul cărții: “Viața este o coincidență, chiar dacă uneori este nevoie de un djinn pentru a înțelege lucrul ăsta”.
În ciuda tragediilor trecutului sau chiar a greșelilor personale, mesajul autoarei este optimist, iar povestea din “Bastarda Istanbulului” arată că oamenii pot și trebuie să le depășească, că este posibil să trăiești în armonie cu ceilalți, indiferent cărei culturi sau religii aparții.
