Miercuri, la ora 19.00, sunteți invitați la un eveniment dedicat cărţii lui Richard Kunisch, „Bucureşti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia“, apărută pentru prima oară în 1861, la Berlin. Acest volum este deosebit de important pentru literatura română pentru că două basme cuprinse în el au fost versificate de Eminescu, iar unul dintre ele a stat chiar la originea „Luceafărului“.
Un tânăr german întreprinde în ultimii ani ai deceniului al şaselea al secolului al XIX-lea o călătorie în Orient. Pleacă de la Viena cu vaporul pe Dunăre, se opreşte la Budapesta, atât cât să viziteze oraşul, după care se îndreaptă spre Giurgiu, pe aceeaşi cale de apă, iar apoi cu trăsura, pe drumuri desfundate, pline de noroaie apocaliptice, spre Bucureşti. Zăboveşte aici ceva mai mult, timp în care asistă la o şedinţă de Divan, vizitează o mănăstire din apropierea Capitalei, se lasă încântat pe Dealul Mitropoliei de vederea oraşului înecat în verdeaţă, cu zecile de cupole ale bisericilor sale scânteind în soare, se plimbă la Şosea, admirând eleganţa lumii bune, frecventează saloanele vremii, uimindu- se de frumuseţea femeilor, remarcă discrepanţa enormă dintre faţa opulentă, mondenă şi occidentală, de „capitală suprarafinată“, şi aceea mizeră, murdară şi înapoiată, de „sate îngrămădite unele într-altele“ ale aceleiaşi urbe.
De la Galaţi ia vaporul şi porneşte pe mare spre Constantinopol, de aici spre Scutari şi, la urmă, spre Smirna, atras de fabulosul exotic al locurilor visate nostalgic încă din copilăria legănată de basmele Şeherazadei. La întoarcerea în ţară scoate rapid un volum de impresii şi observaţii din călătoria întreprinsă.
La Șosea
Iată cum și-a petrecut tânărul prusac prima zi la București:
„În prima zi după sosire, m-am dus la Şosea. Dar la care? Doar cine nu cunoaşte ţara poate să pună o astfel de întrebare. Care Şosea! Valahul e mândru că o are; nu-i stricaţi bucuria naivă cu pretenţii mari, iscate de răsfăţul vostru. Mai multe Şosele! Dar o asemenea reprezentare ar fi pentru valah tot atât de năstruşnică precum aceea a «mai multor Bucureşti» sau a «mai multor Dunări». El e mulţumit că o are pe asta; destule parale a costat. De altfel, nu are decât o lungime de un sfert de milă şi nici altă destinaţie decât de a sluji boierilor drept Corso. Este de aceea absolut indispensabilă, şi întreaga viaţă socială se concentrează în saloane şi pe această Şosea; iarna se mai adaugă şi frecventarea teatrului.
Bucureştiul nu are nici o stradă care pe vreme de ploaie prelungită să poată fi trecută fără primejdie, în trăsură sau pe jos, dar oraşul are o operă italiană, un teatru francez şi un altul valah. Lumea obişnuieşte ca iarna, înainte de a face vizite, să asculte câteva arii sau să vadă câteva scene ale unei piese de teatru, dar la Şosea se merge în orice anotimp, şi s-au întreprins multe ca ea să devină un loc plăcut de promenadă (…). Vremea promenadelor diferă după sezon, vara între masa de prânz şi ora de frecventare a societăţii, între şapte şi nouă, iarna între două şi patru, în aşa fel încât coincide cu orele de vizită.
În afară de aceste ore fixate de modă, Şoseaua nu poate fi nicidecum frecventată, căci, spre a deveni accesibilă, ea trebuie în prealabil stropită vara şi curăţată de zăpadă iarna. Administraţia a făcut multe pentru acest loc de plimbare, dar societatea bună şi-a dovedit recunoştinţa, legând mersul la Şosea de un privilegiu nemaivăzut în Bucureşti: acolo, şi numai acolo, e îngăduit să se umble pe jos. Se ajunge cu trăsura, se merge chiar cu ea de câteva ori în sus şi în jos de-a lungul Şoselei, apoi se coboară, şi lumea se preumblă cu piciorul. Nimeni nu scapă bucuros un asemenea prilej într-un oraş în care a parcurge pe jos până şi cel mai scurt drum trece drept absolut necuviincios.“
Autorul
Richard Kunish (1828–1885) s-a născut la Breslau (astăzi Wroclaw, Polonia), într-o familie nobiliară. Urmează studii de drept, filologie şi ştiinţe politice. Publică beletristică și articole politice în presa liberală. Ia parte la Revoluţia din 1848 și este destituit din postul de referent la Curtea de Apel din Breslau. Ulterior, se dezice de idealurile revoluţionare; devine magistrat guvernamental, apoi secretar de legaţie pe lângă unchiul său, baronul Emil von Richthofen – membru în Comisia Europeană a Dunării. În această calitate ajunge la Bucureşti, pe 16 iulie 1857. Petrece aici zece luni, într-o perioadă în care reprezentanții puterilor europene iau act de voinţa Divanelor ad-hoc şi fac recomandări hotărâtoare pentru soarta Principatelor. Este trimis apoi, tot în misiune oficială, la Constantinopol. Observaţiile şi întâmplările din acest excurs oriental alcătuiesc substanța paginilor de faţă, publicate în 1861. Întors în Germania, ocupă diverse posturi administrative; în 1866 primeşte titlul de baron von Richthofen, iar între 1866 și 1885 funcționează intermitent ca membru al Camerei Deputaţilor din Prusia. Din însemnările sale de călătorie îşi va extrage Eminescu materia Luceafărului.
Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, editorul şi traducătorul Viorica Nişcov şi criticul literar Andreea Răsuceanu vor spune povestea călătoriei spre Orient întreprinse de tânărul Kunisch şi a acestui volum care „pentru literatura română a fost şi a rămas un obiect privilegiat şi stabil de atenţie. Pricina se ştie: două basme din cuprinsul său au fost versificate de Eminescu, iar unul dintre ele se află, după chiar spusele, bine-cunoscute şi constant reproduse ale poetului, la originea însăşi a Luceafărului“, spune Viorica Nişcov, cea care a îngrijit volumul apărut la Humanitas.
