„Călătorie într-un picior"

fragment

Bărbaţii ieşeau unul câte unul din cabina de percheziţie corporală şi intrau în sala de aşteptare a aeroportului. Bărbatul în uniformă îşi plimba detectorul. Care piui în dreptul buzunarului de la haina unui bărbat în costum. Bărbatul în costum şi-a ridicat braţele şi s-a răsucit. Ţinea cartea de îmbarcare în gură.

Când a intrat în sala de aşteptare, toţi s-au uitat la el. După ce s-a aşezat, s-a uitat spre cabină. Acolo îl controlau acum pe un alt bărbat în costum. În timp ce se uita la acela, îşi îndreptă ţinuta.

O voce feminină anunţă în difuzor că avionul este pregătit pentru îmbarcare.

Irene se întrebă cu care dintre bărbaţii care se ridicau acum în picioare ar fi în stare să se culce. Gândindu-se la asta, îi mai privi o dată. Spre deosebire de cum îi văzuse până atunci, la fiecare găsea de data asta ceva respingător.

Bărbaţilor în vârstă le atârnau sub ochi cearcănele carierei. Ani de-a rândul, chipurile lor se impuseseră în faţa altora. Faptul că îmbătrâniseră în felul ăsta o liniştea pe Irene.

Irene se uită apoi la un bărbat în vârstă care purta pe degetul mic un inel gros de aur. Îşi imagină că stă întinsă în pat şi-l aşteaptă. Îl vedea cum se dezbracă. Cum îşi pune haina pe spătarul scaunului. Pantalonii pe scaun. Iar cămaşa peste haină. Cum, obişnuit fiind să le dispreţuiască ca pe nişte accesorii, lasă chiloţii şi şosetele să-i cadă pe covor, sub scaun. Cum se apropie de pat şi-şi dă seama că a uitat să-şi scoată ochelarii. Folosindu-se de această scăpare pentru a-şi scoate şi inelul de aur de pe deget şi a-l pune pe masă, lângă ochelari.

Irene se auzi spunând:

- Inelul trebuie să fie pe deget atunci când o faci.

Banda rulantă mergea în gol. Bagajele nu veneau încă. Irene se uită pe geam la pista de aterizare. Capul îi era greu, de parcă norii fuseseră prea aproape. De parcă norii gri şi răvăşiţi îi trecuseră prin cap.

Apoi Irene se gândi că inventase povestea aceea cu bărbatul, ochelarii şi inelul de aur doar pentru că simţise până în vârful degetelor cum faţa lui Franz e acum în spatele uşii. Şi că va rămâne departe de ea chiar şi atunci când Irene va sta foarte aproape de buzele lui.

Franz nu era acolo. Faţa lui nu era lângă ieşire.

Lângă ieşire văzu un bărbat care ţinea o plăcuţă în dreptul pieptului. Pe ea scria: Irene.

Irene privi în jos, având sentimentul că numele ei e mult prea comun şi că nu era vorba de ea.

Iar Irene voia să-i lase timp femeii aşteptate. Voia s-o vadă îndreptându-se spre acel bărbat, să vadă cum arăta.

Irene auzea zumzetul bandei rulante. Pasagerii trecuseră toţi pe lângă ea.

Irene încercă să-şi amintească când i se întâmplase prima dată să nu suporte ceva. Şi dacă presimţise cumva de pe atunci că aşa ceva va continua şi se va repeta de fiecare dată într-un alt fel. Şi dacă se gândise cumva de pe atunci cum ar trebui să procedeze cu sine când nu mai suportă ceva.

Deodată, Irene îşi aminti o propoziţie dintr-o carte. O propoziţie pe care o purtase cu sine ani la rând şi o tot schimbase: Însă nu mai eram tânăr.

Simţea şi-acum acelaşi lucru ca de atâtea alte ori, ca de obicei, ca dintotdeauna când ceva luase sfârşit: avea o dorinţă în gât. Pe care Irene nici nu o ştia. Ştia doar atât: că dorinţa îi ascundea ceva.

Un gust amar o învăluise pe Irene

Da, era ca de obicei când ceva lua sfârşit: imaginile se conturau prea târziu, în tonuri de gri, şi se adunau în troiene. O urmă a lor îi rămăsese în gât.

Dintr-odată, se făcea că Irene vede în faţa ei un teren larg, gol şi cu marcaje albe.

O pajişte împărţită ciudat, pe a cărei iarbă galbenă şi uscată doi bărbaţi în costum mergeau unul înspre celălalt. Mergeau cu pas rar, fără să vrea în acelaşi ritm. Mergeau fără ca întâlnirea lor să-i bucure. Apropiindu-se, s-au prefăcut că nu se văd unul pe celălalt.

Când vârfurile pantofilor au ajuns faţă în faţă şi mai că li s-au atins, cei doi s-au îmbrăţişat, fiecare privind în gol peste umerii celuilalt.

Au rămas aşa, nemişcaţi în îmbrăţişare. Era ca un mic ritual zilnic pe care nu îl mai iei în seamă.