Deşi se spune adesea foarte apăsat că intelectualii români nu au făcut o reală disidenţă în perioada comunistă, există şi excepţii. Printre disidenţii autentici se numără I.D. Sîrbu, care mărturisea că a rămas în România „ca să moară cu sistemul de gât".

De curând a apărut la editura Curtea Veche volumul „Zidul de sticlă. Ion D.  Sîrbu în arhivele Securităţii ", scris de cercetătoarea Clara Mareş, carte ce prezintă impresionantul dosar de urmărire al lui I.D. Sîrbu, un fel de „roman" al vieţii sale scris de organele securităţii statului. Lucrarea prezintă cei nu mai puţin de 32 de ani în care filosoful, publicistul şi scriitorul I.D. Sîrbu a fost controlat pas cu pas de ochiul „vigilent" al principalului organ de represiune din România comunistă.

 

Fost comunist ilegalist, soldat în cel de-al doilea război mondial, când, căzut prizoner, a reuşit să fugă traversând 2.000 de kilometri de Uniune Sovietică pe jos, I.D. Sîrbu, ucenic al lui Lucian Blaga, a ajuns şi datorită originii „sănătoase" (era fiu de miner din Petrila, miner ce-i spusese cu mult umor în adolescenţă: „Te las să te faci profesor, dar, dacă aud că te-ai făcut intelectual, îţi rup gâtul!") cel mai tânăr asistent universitar. Paradoxal, după 7 ani de puşcărie, a revenit în Petrila natală, unde a devenit, de data aceasta, cel mai vârstnic miner.

 După cum se arată în volumul „Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii":  „De la vârsta de 38 de ani, în 1957, până la cea de 70 de ani, în 1989, când a murit, Securitatea l-a urmărit neîncetat pe Ion D. Sîrbu. Timp de 32 de ani, „atletul mizeriei" care a fost Sîrbu, după definiţia lui Lucian Blaga, a parcurs culoarele anchetelor, puşcăriilor, supravegherii, suspiciunii, ostilităţii făţişe, presiunilor, interdicţiilor, marginalizării".

El a fost arestat pe 17 septembrie 1957, în aceeaşi zi în care 32 de ani mai târziu avea să moară, pentru vina de a nu dori să devină turnător. Bunul lui prieten Ştefan Augustin Doinaş fusese arestat pentru purtarea unei discuţii „subversive". Doinaş mărturisise organelor de anchetă că de faţă la acea discuţie fusese şi I.D. Sîrbu. Acesta fiind chemat ca martor la proces, în loc să-şi incrimineze prietenul, cum şi-ar fi dorit „tovarăşii", i-a luat apărarea lui Doinaş. În urma refuzului de a colabora cu organele, a fost condamnat la un an de puşcărie pentru „omisiune de denunţ".

Căpitanul de Securitate Tudor Vornicu

I.D. Sîrbu povestea cu amară ironie despre insistenţa cu care era „curtat" de Securitate: "Fusesem supus - la ordinul delicat al tov. Drăghici - să fiu recrutat, cu orice preţ, colaborator al Securităţii. A început astfel un lung război cu Fiinţa mea: într-o mână mi se arăta libertatea, avansarea, viitorul luminos ce mă aşteaptă dacă accept să fiu «un adevărat fiu al clasei muncitoare», adică un discret şi informat in­telectual de tip nou. (...)

Tov. Căpitan Enoiu - şeful anchetei, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, obosit şi înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: „Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte informat.  El îţi va explica situaţia". Am fost astfel condus (cu ochelarii negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu. Foarte calm, măsurat, dozându-şi hipnotic vorbele şi privirea, mi-a explicat că, dacă nu renunţ la încăpăţânarea mea, organele vor fi nevoite să-mi „rupă şira spinării". Iar dacă refuz, absolut tot ce am scris va fi dat la topit. Tot ce a spus el s-a îndeplinit întocmai.(...) Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit în holul Televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de teatru a TV). El m-a recunoscut: „Eşti Sîrbu?", mi-a zis. Am făcut semn că da. „Cum - s-a mirat el - trăieşti?" Şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre ascensor“.

Fără a i se mai face un proces, cu doar câteva zile înainte de a fi eliberat, la simpla „indicaţie preţioasă" a generalului Nicolski este condamnat din nou, mai întâi la 2 ani şi apoi la 7 ani de puşcărie, sub acuzaţia de „uneltire împotriva regimului". „Uneltirea" consta într-o piesă de teatru intitulată „Sovrom Cărbune", o satiră la adresa modului în care poporul „eliberator" sovetic jefuia zăcămintele carbonifere ale României. Faptul că refuză să îl denunţe pe Lucian Blaga îi înăspreşte condiţiile de detenţie. Trece prin mai multe „uni­versităţi", cum erau numite în epocă puşcăriile comuniste: Jilava, Gherla şi la coloniile de muncă forţată din Balta Brăilei şi Delta Dunării: Grindu, Salcia, Periprava. În colonia muncitorească de la Salcia a avut colegi de elită ca Alexandru Paleologu, Alexandru Zub sau Sergiu Al.George. În februarie 1963, a fost graţiat conform decretului nr. 5 al Consiliului de Stat. La ieşirea din puşcărie a fost, pe rând, vagonetar la mina din Petrila, maşinist la Teatrul din Petroşani şi secretar literar la Teatrul din Craiova, oraş unde s-a aflat în domiciliu forţat până la moarte.