Sâmbătă, 28 februarie, la ora 17.00, la librăria Humanitas de la Cișmigiu are loc lansarea cărții „Facebook. Fabrica de narcisism“, scrisă de Teodor Baconschi, o radiografie a celei mai mari reţele de socializare a lumii, care a devenit un fenomen planetar.
La eveniment vor participa autorul, Teodor Baconschi, Mircea Vasilescu, Vlad Tăușance, coordonatorul campaniei de pe Facebook a lui Klaus Iohannis, și Vlad Russo. Ei ne vor explica cum arată această revoluţie informaţională în România. Este noua platformă publică doar o larmă generalizată și năucitoare sau un ecosistem de comunități care va deveni în timp stabil?
Sunteți pe Facebook? Rețeaua a avut o forță de penetrare incredibilă și a ajuns să fie considerată un instrument contestatar redutabil. La final de 2014 erau 1,35 miliarde de utilizatori activi în lume și 7,8 milioane în România. În “Facebook. Fabrica de narcisism“, noua carte apărută la editura Humanitas, Teodor Baconschi completează datele statistice cu o analiză antropologică, prezentându-și argumentele dintr-o perspectivă care s-a făcut mai puțin auzită, cea a dreptei intelectuale conservatoare. Delimitând trăsăturile mediului nostru de comunicare preferat, Teodor Baconschi ne vorbește de fapt despre societatea în care trăim.
„Acest eseu se află în mâinile dumneavoastră pentru că sunteţi sau veţi fi un client al Facebook Inc. Aveţi probabil propria pagină, ceea ce presupune că sunteţi fericitul posesor al unui computer, al unui smartphone, al unei tablete – sau chiar utilizatorul lor alternativ. Am scris «fericitul posesor», pentru că nivelul de dezvoltare al societăţii noastre menţine aceste jucării tehnologice într-o zonă financiar prohibitivă pentru foarte mulţi. Dorinţa de aliniere a consumatorilor români este direct proporţională cu nivelul mediu de trai: mai puţini bani, mai multe fantasme. Patetismul acestor dorinţe mi se pare firesc. Odinioară, obiectul visat era destinat unui consum personal, în orizontul ludic al reveriei egoiste. Acum, nu mai dorim jucării pentru noi şi cercul nostru restrâns de amici reali, ci terminale prin care ne conectăm, ipotetic, la întreaga lume. Orice societate umană alcătuieşte, redundant, o reţea. Indivizii sunt reuniţi în fratrii şi asociaţii diverse, valorile locuiesc laolaltă într-un imaginar mitico-religios menit să stocheze memoria comunitară, ierarhia are o verticală cu etaje interdependente. Niciodată însă societatea umană nu a fost mai complexă – şi mai ascunsă de ea însăşi – decât acum. Şi nu e vorba despre o creştere graduală a complexităţii – aşa cum se întâmplă când roata carului devine cauciuc auto –, ci despre o explozie cu indice ameţitor, despre o supernovă antropologică“, spune Teodor Baconschi.
Iată, în avanpremieră, un fragment din „Facebook. Fabrica de narcisism“:
„Ca în orice sistem, coordonatele libertăţii «nelimitate» sunt prestabilite. Construcţia unei pagini de FB este simplă, imediată şi pregătită pentru idealizarea voluntară a fiecărui individ. Apariţia maselor la suprafaţa istoriei, sub forma unor miriade de chipuri adnotate, nominale, rubricate şi expuse univoc, se inspiră din mitul lui Narcis, din îndrăgostirea de sine prezentă în orice persoană. Dacă pe timpurile dominaţiei ecleziale şi ale cosmologiei creştine, viziunea despre sine era ponderată prin virtutea smereniei, acum goana după imagine este, dimpotrivă, încurajată ca preţ al integrării în marea comunitate a Cărţii cu Chipuri. Nu mai contează bănuielile orwelliene şi nici – în cazul foştilor subiecţi ai comunismului – amintirea concretă a supravegherii. Ştim – sau presimţim – că toată activitatea noastră online este monitorizată în incinte oculte. Bănuim că tot ce scriem, postăm, arătăm despre noi înşine este controlat, fie prin megaservere dotate cu filtrul unor cuvinte-cheie, fie aleatoriu, fie cândva, atunci când informaţia pe care o livrăm, benevol, se va putea întoarce împotriva noastră (măcar sub forma unei publicităţi selective). Şi totuşi, poliţia virtuală nu ne înspăimântă. Ne simţim prea mulţi şi prea insignifianţi în mărunta noastră paradă de sine pentru a ne teme de represalii. Sperăm doar că platitudinea nerecunoscută a vieţilor noastre nu va atrage atenţia.
Nădăjduim că spectacolul regizat sub impulsul de a vedea şi a fi văzut corespunde legalităţii difuze a normei nescrise care planează deasupra capetelor noastre. Şi apoi, «ei» (indiferent de ce înseamnă asta) nu au pagini de FB? Nu sunt salariaţii cuiva, nu ne urmăresc în acelaşi mediu virtual? Câtă relevanţă mai au (contra)spionajul şi cenzura statală după WikiLeaks? Nu este defecţiunea lui Snowden încă un exemplu al dificultăţii de a separa teroristul odios de nobilul freedom fighter? Cei care îşi ascund puterea de a ne controla sub pretextul unor raţiuni de securitate colectivă sunt la rândul lor vulnerabili… Patriot Act vs Julian Assange! Meciul pare inegal, dar rezultatul final e încă departe de a fi fost tranşat. Puterea s-a bazat mereu pe noţiunea de secret. Şi azi există secrete, de la cele personale, până la cele politice, economico-industriale, bancare etc. Cu toate acestea, fascinaţia secretului scade, prestigiul său se veştejeşte văzând cu ochii. Fenomenul e uşor observabil pe planul relaţiilor internaţionale. În vreme ce ambasadorii trimit în continuare depeşe cifrate, care se împotmolesc în circuitele birocratice, liderii se sună la telefon şi dau presei materie primă pe Twitter. Era informaţiei a trimis secretul în şomaj. E mai important să comunici decât să ascunzi. Şi e mai important să ştii decât să bănuieşti.
Mai toate filmele din seria James Bond se sfârşesc într-un cadru mirific (bărcuţă în mijlocul oceanului albastru, căsuţă pe o faleză dramatică). Eroul, agent secret victorios, se retrage cu iubita lui vremelnică într-un eden regăsit. Mai recent, un asemenea final ar fi tras de păr. Suntem în eonul GPS! Google Maps poate focaliza orice punct al planetei.
M-am reîntors, graţie acestui miracol optico-topografic, pe străzi îndrăgite din Paris sau Lisabona… pe care nu le văzusem de fapt niciodată de pe acoperişuri! Tronând imobili pe un scaun, survolăm suprafaţa planetei ca nişte spiriduşi atotputernici şi neputincioşi. Ştim că nu ajungem cu adevărat în locurile atât de vizibile nouă, ştim că viaţa reală pulsează diferit, are culori, vibraţii şi parfumuri care ne scapă de îndată ce privim totul «din satelit», prin telescoape care transformă Terra într-un imens covor persan. Dar cine mai poate face realmente diferenţa dintre acces şi adevăr, dintre vedere şi vedenie, dintre imagine şi fapt?“
