Elizabeth Gilbert, autoarea bestseller-ului, „Mănâncă, roagă-te, iubeşte“, a revenit în forță pe piața literară cu un nou roman dedicat unei femei de știință din secolul XIX: „Semnătura tuturor lucrurilor“.
Apărut în 2013, romanul „Semnătura tuturor lucrurilor“ a reuşit într-un timp scurt să fie desemnat „Cea mai bună carte de anului“ de către publicaţiile New York Times, Time, The New Yorker, O, The Oprah Magazine, Chicago Tribune, Washington Post. Volumul a fost tradus și în românește și va fi lansat joi, 19 iunie, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.
Eroina romanului, Alma Whittaker, născută la Philadelphia la începutul anului 1800, studiază plantele, cu precădere muşchiul, şi ajunge astfel să descifreze, independent de Darwin, misterele evoluţiei în lumea naturală. Dacă Alma e prototipul omului de ştiinţă riguros şi lucid, Ambrose, bărbatul de care se îndrăgosteşte, este artistul utopic care crede, asemenea misticului german din secolul al şaisprezecelea Jakob Böhme, că Dumnezeu şi-ar fi lăsat, spre binele oamenilor, semnătura, amprenta, marca, în alcătuirea fiecărei plante de pe pământ, astfel că întreaga lume naturală e un cod divin purtând dovada iubirii Creatorului. Acţiunea romanului se petrece, rând pe rând, la Londra, în Peru, la Philadelphia, în Tahiti şi la Amsterdam.
Mușchiul, planta-minune
Iată un fragment din acest nou roman al faimoasei scriitoare Elizabeth Gilbert:
„În 1848, Alma Whittaker începea lucrul la noua ei carte, «Ghidul complet al speciilor de muşchi din America de Nord». În ultimii douăzeci şi şase de ani, mai publicase două – «Ghidul complet al speciilor de muşchi din Pennsylvania» şi «Ghidul complet al speciilor de muşchi din nord-estul Statelor Unite ale Americii» – ambele lungi, exhaustive şi tipărite superb de vechiul ei prieten, George Hawkes. Primele două cărţi ale Almei avuseseră parte de o primire călduroasă în comunitatea botanică. Autoarea primise recenzii măgulitoare în câteva din jurnalele cele mai respectabile şi era considerată o autoritate în domeniul taxonomiei briofitelor. Ajunsese să domine subiectul nu doar studiind muşchiul de la White Acre şi din împrejurimi, ci şi cumpărând, schimbând şi obţinând prin rugăminţi mostre de la alţi colecţionari botanici din întreaga ţară şi din lume.
Tranzacţiile fuseseră destul de uşor de pus la punct. Alma ştia deja cum să importe produse botanice, iar muşchiul nu era greu de transportat. Nu trebuia decât uscat, ambalat şi încărcat pe corabie, după care avea să reziste călătoriei fără probleme. Nu ocupa mult spaţiu şi nu cântărea mai nimic, aşa că nu exista căpitan de navă care să ezite să-l primească drept încărcătură suplimentară. Niciodată nu putrezea. Muşchiul uscat era, de fapt, atât de potrivit pentru tran sport, încât oamenii îl foloseau de secole ca material de umplutură. Mai mult, la începutul cercetării ei, Alma descoperise că depozitele de pe chei ale lui Henry erau deja pline de câteva sute de varietăţi de muşchi din lumea întreagă, îndesate în colţuri şi lăzi, neglijate, ignorate şi neexaminate – până le-a pus ea la microscop. Prin astfel de investigaţii şi importuri, Alma reuşise, în ultimii douăzeci şi şase de ani, să adune aproape opt mii de specii de muşchi, pe care le păstra într-un ierbar special, în cel mai uscat colţ al podului adăpostului pentru trăsuri. Aşadar, volumul de cunoştinţe pe care le acumulase în domeniul briologiei globale era aproape zdrobitor, în ciuda faptului că nu pusese niciodată piciorul în afara Pennsylvaniei. (…)
De-a lungul anilor, ajungând să cunoască lumea muşchiului, Alma a înţeles mai bine de ce n-o studiase nimeni până atunci: pentru un ochi nepriceput, părea să rezerve atât de puţine lucruri de studiat. În general, muşchiul se definea prin ceea ce nu avea, nu prin ceea ce era – şi e adevărat că nu avea multe. Muşchiul nu făcea fructe. Muşchiul nu avea rădăcini. Muşchiul nu creştea mai înalt de câteva degete, fiindcă nu avea un schelet celular intern care să-l susţină. Muşchiul nu putea reţine apă în interior. Muşchiul nici măcar nu întreţinea relaţii sexuale. (Sau cel puţin nu în mod evident, spre deosebire de liliac sau de florile de măr – sau de orice altă floare – care îşi etalau organele masculine şi feminine.) Muşchiul îşi ascundea înmulţirea de ochiul uman neajutat de lentile. De aceea era cunoscut şi sub numele grăitor de Cryptogamae – „nunta ascunsă“.
Din mai toate punctele de vedere, muşchiul putea părea neinteresant, şters, modest, chiar primitiv. Până şi cea mai simplă buruiană răsărită în crăpăturile celui mai umil trotuar din oraş părea infinit mai complexă în comparaţie cu el. Dar iată ce înţelegea foarte puţină lume şi ce ajunsese să afle şi Alma: muşchiul e incredibil de puternic. Muşchiul mănâncă piatra; în schimb, aproape nimic nu mănâncă muşchi. Muşchiul se hrăneşte cu pietre, încet dar devastator, la o masă care durează secole. Dacă are destul timp, o colonie de muşchi poate transforma o stâncă în pietriş, iar pietrişul în pământ afânat. Sub streşinile de gresie goală, coloniile de muşchi formează bureţi vii, picurând de apă, care se agaţă de piatră şi beau apa bogată în calciu direct din stâncă. În timp, amestecul de muşchi şi minerale se va transforma în travertin. În suprafaţa marmorată, dură, albă ca smântâna, vor rămâne vizibile pentru totdeauna dârele de albastru, verde şi cenuşiu – urme ale muşchiului antediluvian. Însăşi bazilica Sfântul Petru e construită din travertin, creat şi colorat de organismele coloniilor de muşchi străvechi (…)
Efemerul Timp Uman
Muşchiul creşte unde nu poate creşte nimic altceva. Creşte pe cărămizi. Creşte pe scoarţa copacilor şi pe plăcile de ardezie de pe acoperişuri. Creşte în interiorul cercului arctic şi în cele mai calde zone de la tropice; creşte şi pe blana leneşilor, pe spatele melcilor, pe oasele umane în descompunere. Muşchiul, după cum aflase Alma, e primul semn de viaţă botanică ce apare pe terenurile incendiate sau pustiite în alt mod. Muşchiul are îndrăzneala de a retrezi pădurea la viaţă. E un motor al renaşterii. Un smoc de muşchi poate rămâne în hibernare, uscat, patruzeci de ani la rând, iar apoi poate învia într-o clipă dacă-l înmoi în apă.
Muşchiului nu-i trebuie altceva decât timp, iar Alma îşi dădea seama, treptat, că pe lume se găsea timp din abundenţă. (…) De fapt, Alma ajunsese să creadă că în Cosmos existau mai multe feluri de timp, care funcţionau simultan; ca taxonom meticulos, ajunsese chiar să le deosebească şi să le numească. Mai întâi – determinase Alma – exista aşa-numitul Timp Uman, o naraţiune a memoriei limitate, muritoare, bazată pe amintirile imperfecte ale istoriei documentate. Timpul Uman era un mecanism scurt, orizontal. Se întindea, drept şi îngust, de la trecutul relativ recent la viitorul greu de imaginat. Dar cea mai izbitoare caracteristică a Timpului Uman era că înainta cu o repeziciune uimitoare. La scară universală, dura cât ai pocni din degete. Din păcate pentru Alma, zilele ei de muritor – ca şi zilele tuturor celorlalţi muritori – țineau de domeniul Timpului Uman. Aşadar, n-avea să rămână pe lume prea mult timp şi era dureros de conştientă de asta. Era o simplă clipire a existenţei, ca toţi ceilalţi oameni“.
Lansarea va fi însoţită de dezbaterea „Femei temerare, exploratoare ale lumii“. Invitaţi: Ada Roseti, director programe Discovery Channel România, Iuliana Alexa, redactor-şef revista „Psychologies“, Anca Bărbulescu, traducător, şi Nicoleta Preda, câştigătoare a Bursei Naţionale L’Oreal UNESCO pentru femeile din ştiinţă, secţiunea Ştiinţele Fizice. Moderatorul dezbaterii va fi Iustina Croitoru.
