Cei care iubesc marea şi care se pregătesc poate de o vacanţă pe plajă, ar putea citi în timp ce stau la soare o excelentă istorie a civilizaţiilor care au înflorit pe ţărmurile şi în insulele Mediteranei scrisă de un “mediteraneolog” profesionist: Profesorul David Abulfia de la Universitaea Cambridge. Lucrarea sa “Marea cea mare. O istorie umană a Mediteranei” a apărut de curând la editura Humanitas.
Unind şi despărţind deopotrivă trei continente, Europa, Asia şi Africa, loc de întâlnire mai mult sau mai puţin paşnic al religiilor, economiilor şi sistemelor politice, Marea Mediterană a devenit de-a lungul timpului o lume în sine: proteică, misterioasă şi extrem de atrăgătoare. David Abulafia ne invită într-o călătorie imaginară pe „Marea cea Mare“ şi pe ţărmurile ei, începând din preistorie şi până în secolul XXI, pentru a înţelege cum anume a influenţat ea geometria mereu schimbătoare a culturii şi civilizaţiei mondiale. În acelaşi timp cercetare riguroasă şi poveste pasionantă, istoria Mediteranei alcătuită de David Abulafia devine o istorie vie, umană, populată de figuri impunătoare şi personaje pitoreşti, împăraţi, regine, mari oameni de arme, navigatori, piraţi, pelerini, negustori, migratori, dar şi de călătorii şi turiştii zilelor noastre. Ilustraţiile alese cu grijă de autor (hărţi, fotografii, picturi, documente şi imagini de arhivă) completează vastul tablou zugrăvit în cuvinte şi sporesc farmecul acestei cărţi esenţiale pentru cultura europeană a mileniului trei.
Cele cinci Mediterane
Iată ce spune Abulafia despre lucrarea sa: “Această carte este mai degrabă o istorie a Mării Mediterane decât o istorie a ţinuturilor dimprejurul ei; mai exact, este o istorie a popoarelor care au străbătut marea şi au locuit aproape de ţărmurile ei în porturi şi pe
insule”, spune autorul. “Tema de care mă ocup este procesul prin care Mediterana a ajuns să se integreze, în grade diferite, într-o unică zonă comercială, culturală şi chiar (sub stăpânirea romanilor) politică şi modul în care aceste perioade de integrare s-au terminat cu tot atâtea dezintegrări, uneori violente, în urma unor războaie sau a unor molime. Am identificat cinci
perioade distincte: o primă Mediterană, care a sfârşit în haos după 1200 î.Hr., deci cam pe la vremea când se spune că ar fi căzut Troia; o a doua Mediterană, care a supravieţuit până pe la anul 500 d.Hr.; o a treia Mediterană, care s-a format lent şi apoi a trecut printr-o mare criză în vremea Morţii Negre (1347); o a patra Mediterană, care a trebuit să facă faţă concurenţei tot mai puternice venite dinspre Atlantic şi dominaţiei exercitate de puterile Atlanticului, perioadă care s-a încheiat cam odată cu inaugurarea Canalului Suez în 1869; în sfârşit, o a cincea Mediterană, care a devenit coridor către Oceanul Indian, găsindu-şi o identitate nouă şi surprinză toare în a doua jumătate a secolului XX.
„Mediterana“ mea este, în mod cert, însăşi întinderea mării, ţărmurile şi insulele ei, mai ales cetăţile-port care au constituit cele mai importante puncte de plecare şi de sosire pentru cei ce au traversat-o.»
Cetăţile Mediteranei
« Mediterana pe care o cunoaştem astăzi a fost conturată de fenicieni, greci şi etrusci în Antichitate, de genovezi, veneţieni şi catalani în Evul Mediu, de vapoarele olandeze, britanice şi ruseşti în secolele de dinainte de 1800; într-adevăr, teoria potrivit căreia după 1500, şi mai ales după 1850, importanţa Mediteranei pentru comerţul şi afacerile mondiale a început să scadă stă în picioare. În majoritatea capitolelor, m-am concentrat asupra unui loc sau două care, după părerea mea, explică cel mai bine evoluţiile mai largi ale Mediteranei – Troia, Corintul, Alexandria, Amalfi, Salonika şi altele –, însă accentul cade întotdeauna pe legăturile lor de pe tot cuprinsul Mării Mediterane şi, acolo unde a fost posibil, pe popoarele care au iniţiat şi au întreţinut aceste interacţiuni.
O consecinţă a acestui tip de abordare este că despre peşti şi pescari am vorbit mai puţin decât s-ar fi aşteptat probabil unii cititori. Majoritatea peştilor îşi petrec timpul sub apă, iar pescarii de obicei pleacă dintr-un port, ies în şi prind peşte (adesea destul de departe de portul lor de origine) şi apoi se întorc la bază. În general, ei nu au o destinaţie anume pe ţărmul
celălalt, unde să ia contact cu alte popoare şi culturi(…)eu mi-am îndreptat atenţia doar asupra a ceea ce se întâmplă în adâncurile Mediteranei odată cu declanşarea războiului subacvatic la începutul secolului XX”.
Autorul
David Abulafia este profesor de istorie mediteraneeană la Universitatea Cambridge şi membru în corpul profesoral al Gonville and Caius College, iar până de curând a condus Facultatea de Istorie de la Cambridge. Este membru al British Academy şi al Academia Europea. În anul 2003 a devenit Commendatore dell’Ordinedella Stella della solidarietà italiana, în semn de apreciere a valorii contribuţiilor sale la cunoaşterea istoriei italiene şi a Mării Mediterane.
Printre lucrările sale se numără: “Frederick II” (1992), “Commerce and Conquest in the Mediterranean, 1100–1500”
(1993), “The Mediterranean in History”(2003), “Italy in the Central Middle Ages”
(2004) şi “The Discovery of Mankind: Atlantic Encounters in the Age of Columbus” (2008).
În 2013 David Abulafia a fost distins cu British Academy Medal pentru “Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei.”
