9.8 C
București
sâmbătă, 27 aprilie 2024
AcasăSpecialJurnalul unei mame din diaspora

Jurnalul unei mame din diaspora

Umilințele la care au fost supuși românii din diaspora de către oficialitățile din țara-mamă la cele două tururi de scrutin ale recentelor alegeri prezidențiale au deschis din nou tema celor plecați din țară în căutarea unui trai decent.

Tuturor acelora care îndrăznesc să comenteze, pe principiul vechiului refren din anii 90 „dar ei n-au mâncat salam cu soia“, dar și celor solidari cu cei pe care ne-am obișnuit să-i numim, generic, „căpșunarii“ le recomandăm o carte ce va fi lansată pe 15 decembrie la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Cartea „Cireșe amare“ de Liliana Nechita este jurnalul unui mame plecate din țară din cauza sărăciei căreia nu-i mai puteau face față ea și cele două fiice ale sale, lăsate acasă, în grija bunicii. Povestea ei este povestea fiecărei mame care a ales calea de a pleca din țară și de a înfrunta umilințe, singurătate, nesiguranța zilei de mâine de dragul copiilor. De altfel, conform ultimelor statistici, mai bine de 80.000 de copii români sunt crescuți azi de bunici sau de alte rude, având mamele plecate la muncă în străinătate.

Liliana Nechita s-a născut în 1968 şi lucrează de opt ani în Italia. În 2013 a publicat, prin intermediul revistei Avantaje, testimonialul „Exodul mamelor“, care a stat la baza documentarului cu acelaşi titlu realizat de Irina Păcurariu pentru Televiziunea Română. Tot în 2013 a fost laureată a Galei Premiilor Femeia Anului 2013 pentru promovarea şi apărarea drepturilor femeii. Cartea este o culegere de epistole către un destinatar imaginar în care autoarea povestește experiențele sale de emigrant.

Iată câteva fragmente din această carte tulburătoare:

Scrisoarea 11

N-aş vrea să-ţi povestesc doar lucruri triste. Mulţi vin aici cu elan, cu dorinţa de a schimba ceva în bine. Au o familie care-i susţine mult, au un vis de realizat. Majoritatea însă sunt cei care vin pentru că nu mai au încotro. În ţara lor. Ca şi cum ai părăsi o căsnicie care a dat greş. Eu am luptat mult pentru a-mi creşte copiii. La un moment dat, N. (fata mea cea mare), deşi lua în fiecare an premiul întâi, deşi era un copil ascultător şi ordonat, la sfârşitul clasei a IV-a s-a ridicat în picioare în faţa învăţătoarei şi a spus că nu vrea să facă fotografia de sfârşit de an. Era acea fotografie-tablou care ne aduce tuturor aminte de primii ani de şcoală. „Mama nu are bani s-o plătească!“ Nici nu a vrut să intre în cadru. Învăţătoarea mi-a spus totul, iar eu m-am ruşinat.
I-am explicat copilului că pentru anumite lucruri nu sunt bani, pentru altele găsim noi.

Dar mi-am dat seama că o luaseră grijile casei de timpuriu. Copiii României cresc cu grija că nu vor avea ce mânca seara, că nu au bloc de desen, că, dacă se rup tenişii, nu au cu ce ieşi în drum. Copiii noştri au învăţat să folosească lipiciul.

Îşi lipesc pantofii, desenează doi cu o singură pensulă, învaţă în grup pe o singură carte. Ţi se pare normal? Majoritatea femeilor care vin în Italia îşi lasă sufletul acasă, dar trimit creioane şi jucării, cozonaci şi adidaşi. Am întrebat-o pe o fetiţă de 6 ani, de aici, cum şi-ar dori: să fie alături de mama, chiar dacă ar fi sărace, sau ca mama să fie departe şi să-i asigure ce-i trebuie. Mi-a răspuns: „Vreau să fie mama lângă mine şi să-mi ia ce-mi doresc“.

Da, ar fi ideal. Dar pentru noi cum e mai bine? Te rog, răspunde!

Scrisoarea 10

Leila era de zece ani în Italia. Mi-a spus: „E periculos să stai mult. Trebuie să munceşti, să strângi bani şi să te întorci cât poţi de repede“.

Avea un băiat în Algeria. Era mamă la telefon. Trimitea pachete şi bani. Îmi spunea că, deşi sunt multe care ar vrea să se căsătorească cu un italian, acesta şi familiile lor nu le vor trata niciodată ca de la egal la egal. Un emigrant e, orice ar face, un supus. Am auzit de curând un bărbat care vorbea cu indignare despre femei care vin, muncesc, au drept de reşedinţă, acte şi apoi pleacă acasă, în ţara lor! Era extrem de iritat, căuta o persoană care să aibă grijă de mama lui. Dar o voia… pe viaţă! Ca şi cum dacă-ţi faci documentele necesare unei şederi în limita legii trebuie să-ţi cumperi şi locul de veci. Ca şi cum ai fi cumpărat. Iartă-mă, divaghez, dar reiau firul. Sunt multe de spus, câteodată o simplă vorbă dezvăluie mentalităţi. Leila a încercat în cele trei săptămâni cât am stat împreună să mă pregătească pentru ce mă aşteaptă. Am aflat despre traficul de droguri; mi-a spus să am grijă pentru că italienii caută să-ţi stoarcă la maximum toată energia. Eşti simultan babysitter, bucătar, om de serviciu şi ai grijă şi de bătrâni. Au şi un clopoţel cu care te cheamă noaptea dacă visează urât. (…) Eu am observat că rezişti dorului şi gândurilor doar dacă îţi negi emoţiile. Trebuie să-ţi impui o anumită lipsă a sentimentelor. Târziu, când ai vrea să revii în ţară şi să-ţi reiei viaţa de dinainte, te temi de sentimentele ţinute în frâu atâta timp. Ca şi cum ţi s-ar umple inima odată. E periculos.

Nu poţi să-i ceri unui om să renunţe la tot, să nu plângă de dor, să moară încetul cu încetul şi apoi să-i spui să învie. Nu ştiu dacă mă înţelegi. Nu mi-am văzut copiii de un an şi jumătate. Mi-am impus să rezist, oricum nu mă pot întoarce deocamdată. Când mi-am văzut prima oară fata cea mică pe Internet, am tremurat jumătate de oră şi nu spuneam decât: „Mamă, ce frumoasă eşti! Mânca-o-ar mama de frumoasă!“.

Vreau să povestesc despre Leila şi încep cu altceva. De ce? Pentru că stările sufleteşti sunt cele care primează, nu faptele. Nu munca este deosebit de grea, ci depărtarea şi singurătatea. La un moment dat am spus: „Mamă, aici e puşcărie pe bani!“.

Scrisoarea 22

Pe prima mea „şefă“ din Italia o chema Concetta. O femeie micuţă, grăsuţă, mândră şi cu faţa roşie. Casa, o vilă cu două niveluri, totul îngrijit şi curat. Pe drum, traficanta de emigranţi îmi spunea că totul va fi bine, că „aproape“ este şi poştă, sunt şi magazine… Eu nu vedeam decât munţi, şi urcam mereu în inima pădurii. Acolo distanţele se măsurau altfel; la un moment dat se zăreau nişte case şi femeia exclamă:

— Uite, aici, aproape, mai lucrează o româncă!

Mi-ar fi trebuit o zi să ajung la ea. Telefonul îşi pierduse semnalul.

Casa Concettei era plină de persoane venite de departe să vadă noua emigrantă, straniera care urma să aibă grijă de soţul ei. Eu nu mă gândeam decât că nu mai am telefon, iar fata mea N. urma să nască. Toţi zâmbeau, în mijlocul camerei trona într-un scaun cu rotile Salvatore. Moţăia cu capul în mâini, condamnat de vajnica soţie să „fie activ“, chiar dacă era sedat de atâtea pastile. Am fost poftită la masă, servită cu prăjitură, mi s-a arătat camera. Deodată am început să plâng. Se mirau toţi, eu spuneam că sunt îngrijorată pentru că nu mai am legătură cu copiii, fiind fără telefon. Adevărul e că eram foarte speriată. Nu mai aveam legătură cu nimeni din afara casei. Nu putea să-mi dea zi liberă (deşi era o anomalie), eram un animăluţ de casă închis între pereţi şi între munţi. Nu mai aveam familie, prieteni, nici români în preajmă. Începeam să învăţ tehnica supravieţuirii. Nu-mi revenisem din şocul şi depresia din România, nu-mi revenisem din teama pe care o avusesem în Roma că pot ajunge oricând în stradă (soţul Leilei urma să vină în orice moment şi, dacă nu aş fi găsit de lucru, n-aş fi avut unde dormi), iar acum mă aflam printre străini. După un timp m-am refugiat în bucătărie şi am început să spăl vasele, să fac curat. Asta era treaba mea şi pentru asta venisem.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă