Romanul Hertei Müller „Leagănul respiraţiei" a apărut cu doar o lună înainte ca autoarea să primească Premiul Nobel pentru literatură. De atunci, a fost tradus în peste patruzeci de ţări, iar în România Editura Humanitas l-a lansat în cadrul Bookfest. Critica literară îl consideră cea mai izbutită operă a scriitoarei de origine română.

„Este un roman foarte necesar, care trebuie să deschidă, poate puţin târziu, discuţia despre ceea ce înseamnă un regim totalitarist", a spus despre acest volum traducătorul său, Alexandru Şahighian, el vorbind la lansarea cărţii despre problema trimiterii germanilor din România în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică.

Dacă în trecut Herta Müller a prelucrat experienţe personale şi elemente ale propriei biografii, de data aceasta ea se ocupă de represiunea colectivă la care au fost supuşi germanii din România. În ianuarie 1945, toţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 35 de ani fuseseră deportaţi în Uniunea Sovietică. Deportările la aşa-numita „muncă de reconstrucţie" s-au efectuat după criterii etnice, în baza unei culpe colective. Toţi erau consideraţi potenţiali colaboratori ai nazismului.

„Îngerul foamei", însoţitor al deportaţilor

Autoarea se concentrează asupra existenţei oamenilor aflaţi la limita dintre viaţă şi moarte, supuşi unui proces constant de dezumanizare. Personajele seamănă cu umbre vii, sunt fiinţe care oscilează între trecut şi prezent, între vis şi dor de casă, între frig şi foame permanentă („Îngerul foamei"). În „Leagănul respiraţiei", stările sufleteşti sunt definite subtil prin reflexia obiectelor. La început, când deportarea este doar o ameninţare, lucrurile sunt înfricoşătoare, „au ochi", spionează orice mişcare a oamenilor care urmează a fi prinşi în capcana istoriei. Obiectele devin pe parcurs din ce în ce mai cenuşii, pentru ca la final să fie triste, şterse, epuizate de tragicul care a amprentat parcursul vieţilor dezrădăcinate. Nervozitatea, tristeţea, apoi tânguirea lucrurilor dau suculenţă şi coeziune împletiturii groase a evenimentelor prin care trec oamenii - de aici seducţia lirică a romanului, senzaţia stranie de stabilitate, de soliditate în tot dezastrul prin care trec personajele. Romanul nu are un fir epic, fiind construit dintr-o culegere de meditaţii antropologice, structurate în 65 de capitole, din când în când povestindu-se la persoana întâi. Întâmplările şi obiectele sunt reflectate de Leopold Auberg, un bărbat tânăr, de 17 ani, etnic german şi homosexual, născut la Sibiu. La o distanţă de 6 decenii, Leo rememorează cei 5 ani petrecuţi în lagăr.

Într-o scurtă postfaţă scriitoarea povesteşte că, iniţial, a existat un proiect literar comun pe care dorea să-l realizeze împreună cu poetul Oskar Pastior, acesta murind însă în 2006. Pastior, născut în anul 1927 la Sibiu, a fost deportat în 1945, când abia împlinise 17 ani. Herta Müller a mărturisit că proiectul comun de a scrie un roman s-a aflat în faza de început când Pastior a murit. Deşi personajul principal al romanului seamănă cu Oskar Pastior, autoarea afirmă că ar fi vorba despre o figură literară fictivă.

„Pentru a ne apăra avem nevoie de cuvinte dramatice"

Herta Müller a vorbit recent despre carte, deportare şi despre relaţia ei cu Securitatea într-un interviu acordat publicaţiei Corriere della Sera. Ea a avertizat publicul cu privire la folosirea cu lejeritate a unor cuvinte care-şi pot pierde astfel sensul. „Nu pot să sufăr să aud vorbindu-se de «dictatura mediatică», de exemplu, sau de «limitare a libertăţii» când e vorba de controalele de pe aeroporturi, pentru că dictatura şi lipsa de libertate le-am simţit pe pielea mea şi le ştiu foarte bine. Dacă abuzăm de aceşti termeni, ajungem să le pierdem sensul deoarece, pentru a ne apăra, pentru a ne cere dreptatea, avem nevoie de expresii puternice, de cuvinte dramatice şi incisive", mai spune autoarea. 

Herta Müller: „Scriu, nu fac terapie"

„Nu am nevoie de terapie. Nu eu eram cea bolnavă. Era sistemul, iar a scrie împotriva acestuia este perfect sănătos", a spus Herta Müller, citată ieri de presa iberică, la lansarea volumului în varianta spaniolă, cu titlul „Todo lo que tengo, lo llevo conmigo"/ „Tot ce am, duc cu mine". Publicaţia La Razon titrează: „În România nu s-a bucurat toată lumea. O operă ca a mea trezeşte rar unanimitatea. Unii spun că urăsc această ţară pentru că o critic", mărturiseşte Herta Müller. Autoarea a adăugat la întâlnirea cu presa că la aflarea Premiului Nobel pentru Literatură, în România „nu a fost numai entuziasm. A fost şi multă dezamăgire, pentru că am primit eu premiul, pentru că nu sunt o româncă adevărată - mulţi spun că nici germană adevărată nu sunt - aşa că mulţi nu s-au bucurat că l-am primit eu". Dar pe de altă partea, scriitoarea a completat că „ar fi absurd ca o astfel de operă să trezească numai entuziasm (...) nici nu mă aşteptam".