Editura Humanitas vă invită astăzi, la ora 19.00, în librăria de la Cișmigiu, unde va avea loc lansarea romanului „Quimera“ de Paul Țanicui, un autor cu o viață ca de roman.
Paul Ţanicui a fost vânzător de cărţi, marochiner, săpător de fântâni în fosta Iugoslavie, vânzător ambulant de cârnaţi italieneşti, topitor de plumb într-un atelier de vitralii, copywriter în diverse agenţii de publicitate, iniţiator, dezvoltator şi producător al proiectelor muzicale Shukar şi Shukar Collective, scenarist şi regizor de film (”Iagalo”, ”Mousse au Chocolat”, ”Two Lives”), autorul cărții ”Trăind pe credit”, apărută în 2012 la editura Brumar. A lucrat la scrierea unui film comisionat de John Turturro, a contribuit ca producător la realizarea unui album world music susținut de Peter Gabriel. A avut interviuri şi articole dedicate proiectelor sale în Village Voice, BBC Washington, Swedish TV (SVT), Dilema Veche, Observator Cultural etc. Are în pregătire un volum de poezii și o carte despre lăutarii din Taraf de Haidouks, care urmează să apară la Harper Collins.
O carte a inițierii
”Quimera” este o carte a inițierii, surprinzătoare și incitantă, despre care vor vorbi Paul Țanicui, Mircea Florian, Mihai Iacob și Radu Paraschivescu. Actorul Bogdan Dumitrache va citi un fragment din roman, care va fi ilustrat live de artiștii Sorin Nicolae și Vlad Chircă.
”Nu mi-am dorit o carte grea. Ba dimpotrivă! «Quimera» e o carte aerisită, economicoasă, lipsită de balast, ușor de citit, în principiu, date ale unei produs comercial. Structura ei de bază e alcătuită din secvențe cinematografice legate între ele printr-un montaj de atracție (tehnică descoperită de cineastul sovietic Sergei Eisenstein), fie că am folosit elipsa ca formulă de tranziție, fie racorduri pe gesturi, fie pur și simplu tăietura la fotogramă. «Quimera» e, prin excelență, o carte a emoției. Emoția reclamând altă emoție, într-o înșiruire de stări care generează personaje, iar nu invers. Poate ăsta să fie motivul pentru care am fost numit un scriitor liber. Și de ce nu, elementele care fac din «Quimera» o carte inovatoare, cel puțin în peisajul literaturii românești. Până la urmă, cheia e în carte și doresc oricui o va citi s-o descuie după bunul plac. Personal, mi-am legat inima de piept, privirea de fereastră, gândurile de cap, cuvintele de hârtie, visele de noapte, tristeţea într-un degetar, ca să-ţi cânt”, spune Paul Țanicui.
La rândul lui, Andrei Codrescu scrie despre acest volum: „Am citit «Quimera» cu plăcerea pe care numai o carte fermecată, frumoasă, plină de poezie ți-o poate da. Paul Țanicui e un fel de rudă de sânge cu Twain și Marquez. Are darul povestirii, dar și încă ceva la fel de important: este un scriitor liber! Poate primul scriitor român liber de la 1989 încoace! Un talent profund contemporan, conectat la literatura de primă mână de oriunde în lume.”
Iată un fragment din romanul ”Quimera” al lui Paul Țanicui:
„Locuiau într-un apartament la ultimul nivel al unui imobil cu trei etaje din Oraşul Vechi. Nu existau pereţi despărţitori (doar nişte draperii învechite şi mâncate de molii), aşa că toate erau la vedere: patul în care dormeau maică-sa şi Danni, cele două fotolii de răchită, bucătăria, chiar şi baia când nu era trasă perdeaua, diversele greutăţi ale lui Danni, căci lui îi plăcea să se menţină în formă.
Concubinul mamei lui era portar de noapte la o fabrică de cherestea. Aşa că ziua dormea. Când se trezea, îşi începea exerciţiile fizice cu sârgul şi abnegaţia unuia care trăieşte pentru a fi atlet. O sută de flotări, nouăzeci de ridicări la bară în serii de câte treizeci (pentru asta montase o ţeavă de fier pe una dintre bârnele de stejar care traversa camera), două sesiuni a câte un sfert de ceas în care ridica greutăţi. La finalul acestora se relaxa cu exerciţii de gimnastică. După asta urmau duşul şi ceaiurile de plante pe care şi le făcea singur în combinaţii al căror secret îl păstra cu sfinţenie.
Cu ceaiurile a încercat să-l ademenească şi pe Mauro.
– Eşti căpos, băiete! se enerva Danni după fiecare refuz.
Nu putea concepe cum un mucos să-i pună la îndoială bunele intenţii. Şi nu doar acestea, ci înseşi metodele lui de a te păstra în formă, iar asta era cu mult mai grav.
Într-o zi însă a stat şi s-a gândit.
– Dacă de tac-tu e vorba, află că bătrânul meu s-a prăpădit pe când aveam vreo zece ani… La mai puţin de o lună mi-am zis asta e! La revedere! S-a dus!
Dar Mauro nu s-a arătat interesat nici de-această dată. Nici de ceaiuri, nici de sport. Asta chiar l-a înfuriat pe Danni.
– Ştii ce, băiete… Ar trebui să-ţi găseşti ceva de lucru! Maică-ta e de vină că te ţine aşa! Eu să fiu…
– Ce vrei la cină, Danni?
– Femeie, tu auzi ce-i spun lu’ fi-tu?
– Te-am întrebat de cină.
– Mi-e totuna, femeie! Mi-e totuna!
Pe lângă băutul ceaiurilor de plante şi ridicarea greutăţilor, Danni mai avea o pasiune: cioplitul. O dată pe săptămână, când îi „permitea schimbul“ (aşa spunea el), se aşeza la masă şi modela piese de şah. Lemn avea din belşug: brad, pin, stejar, ulm, chiar şi bucăţi de mahon, din ce-i pica la serviciu.
Nu era priceput Danni, dar era perseverent. Nici măcar nu avea idee despre jocul de şah, dar îi plăcea să înşire ce făcuse, pe mai multe rânduri, pion lângă pion, nebun lângă nebun, cal lângă cal, regii, reginele şi tot aşa.
Lucra din greu Danni. Stătea aplecat asupra bucăţii de lemn, broboane de sudoare i se adunau la tâmple, în părul de pe piept, pe marginile maioului, sub braţ. Când era derutat, îşi trecea dălţile prin păr, de mai multe ori, ca şi cum ar fi încercat să le îmblânzească. Când treaba mergea, ridica din sprâncene, şi gestul cu pricina îl copia pe Danni cel bun:
– Danni, Danni… se complimenta el.
Tot el cioplise caseta în care-şi ţinea piesele. Lipise înăuntrul ei petice de catifea ca nu cumva micile lui creaţii să sufere vreo pagubă. O închidea cu lacătul şi o aşeza pe cea mai de sus etajeră, ca s-o poată privi din oricare colţ al camerei.
Mauro nu încercase până atunci să deschidă această cutie, dar într-o zi găsise din întâmplare dălţile lui Danni. Luase o bucată de lemn şi se apucase să cioplească şi el o piesă de şah. Nebunul.
Danni înnebunise de furie.
– Asta a pus capac, femeie! Cu asta m-aţi scos din ţâţâni! M-aţi scos cu totul din ţâţâni!
Când văzuse piesa suspectă lângă piesele lui, tocmai se pregătea de exerciţii – doar ce luase în mână una dintre greutăţi şi tot atunci dăduse cu ea de perete.
– Până aici! Până aici! Ai auzit, femeie?!
Stătea în faţa obiectului ingrat fără să îndrăznească să se apropie mai mult, ca şi cum bucata de lemn ar fi fost ciumată. Mauro nici n-apucase s-o cioplească pe toată, doar decupase forma pe una dintre feţe.
– Nu vreau să vă mai văd în casa mea! Plecaţi! Acum!“
