În pragul Crăciunului, a apărut un nou album al fotografului Răzvan Voiculescu, dedicat celor pe care el îi numeşte „păstrătorii de rost“. Aceştia sunt oameni care trăiesc cel mai adesea în locul unde poetul susţine că s-a născut veşnicia, în satele uitate ale ţării. Ei sunt printre ultimii păstrători ai tainelor unor meserii de multă vreme pierdute. Pe lângă secretele meşteşugurilor lor, ei au împărtăşit fotografului şi câte ceva din marea lor înţelepciune.
Printre păstrătorii de rost se numără fierari, potcovari, iconari, curelari, morari, ciobani, artizani, pescari, horincari, cimpoieri, ceasornicari, olari, dogari, rudari, făuritori de fusuri, ţesătoare, lumânărari, apicultori, rapsozi, sculptori în lemn, socăciţe, împletitori de coşuri, tăietori de stuf…
În primele pagini ale albumului său intitulat “Dor de rost”, Răzvan Voiculescu mărturiseşte: “Se spune că atunci când ne naştem uităm tot ce era esențial de ştiut. Şi apoi ne ia o viaţă întreagă să le-nvăţăm din nou. Albumul acesta, ca şi “ROST”- cel dinaintea lui (cu care împarte aceeaşi poveste, dar nu şi aceleaşi poveşti), e o colecţie de căutări. Am început prin a căuta Rostul românesc. I-am aflat pe păstrătorii lui. Şi cunoscându-i pe ei, am început să mă recunosc pe mine. Câteodată într-o vorbă pe care mi-au spus-o, altădată într-un gest, de multe ori chiar şi într-o tăcere. Şi nu de puţine ori într-un blid aburind… şi dacă mi-e îngăduit să-mi doresc ceva, după ce veţi parcurge acest album, e vorba de un singur lucru: porniţi la drum! Cu siguranţă, veţi găsi comori. Esenţe, gusturi şi stări româneşti”.
Cel mai cunoscut păstrător de rost prezentat în album este muzicianul Grigore Leşe din Ţara Lăpuşului. Într-un mic text intitulat “Rânduiala lui Leşe”, el spune: Este îndătinat ca de sărbătorile mari să urc pe cărarea care şerpuieşte pe colina bucuriei. Din ea răsare ca o aripă de arhanghel Biserica de lemn. Este centrul spiritual al comunităţii, un loc al primenirii şi legământului. Este semnul rânduielii şi al bucuriei. Acest deal mic din mijlocul satului îmi aminteşte de cei 12 Apostoli stând la Cina cea de Taină, dar îmi aminteşte şi de drumul Soarelui. Locul mă face să fiu într-o permanentă rotire prin care se înveşnicesc tainele, semn al ordinii sufleteşti şi al priceperii durabile. Satul este o lume al nevăzutelor, un tărâm roditor. Pentru o vreme ies din obişnuit şi sunt în legătură cu credinţele magice şi religioase. Când cobor “în brazi” simt că am puterea şi că m-am izbăvit de greutăţile pământeşti. Horile păzesc ce-i ascuns în mine, îmi înmoaie inima să fie ca o pană. Uit de lumea închipuită. “Lumea asta-i cum o vezi-la nime să nu te-ncrezi.”
Tot Grigore Leşe mai zice că: “Să am putere eu asupra zilei, nu ziua asupra mea. Asta înseamnă să fii în rânduială. Asta înseamnă să fii în rost.”
Unul dintre cei mai mari bucătari care păstrează cu sfinţenie rânduiala bucătăriei tradiţionale este Mircea Groza, care este prezentat în album în dublă variantă, de căutător, dar şi de păstrător de rost, el asistându-l pe Răzvan Voiculescu în această aventură. “Cel de Sus m-a învrednicit cu un ROST lăsat moştenire de bunica mea, socăciţă (cea care prepară bucatele la nunţi, botezuri şi înmormântări – n.r.) în Hida, ce pregătea de mâncare în casele grofilor unguri şi ale evreilor mai bogaţi”, declară Mircea Groza.
”E un ROST multicultural, multietnic, fără granițe sau limitări. Am învăţat de la romanii ce au trecut pe la Porolissum, de la maghiari, slovaci sau evrei şi vreau să dau şi să eu mai departe aromele şi gusturile tradiţiilor ardeleneşti, într-o încercare continuă de reconectare la origini. E o luptă pe care o duc zi de zi, convins că bunul gust şi bunul simţ ardelenesc vor ieşi într-o bună zi la lumină, mână în mână, ca un singur ROST.
Printre “ajutoarele” fotografului s-a numărat şi Dana Graură: “Unde mi-e rostul? Asta ştiu bine-în Ţara Făgăraşului”, mărturiseşte ea. “Iubesc aici toate locurile, cunosc toate satele, am “bunici” pe fiecare deal…Care mi-e rostul? Cred că e în căutare. Scotocesc prin trecuturi şi prin poveşti de acum, prin şure, poduri şi cămări. Găsesc gusturi de demult şi ierburi abia crescute, găsesc reţete şi poveşti despre chibzuinţa mesei, găsesc înţelepciune. Din toate astea, îmi alcătuiesc rostul meu. Pe toate le duc “la oraş” şi le fac să ajungă la oamenii de acolo. Cred că cel mai mare dar pe care îl putem face acestei lumi “cu rost” pe care încă o avem e să-i fim apropiaţi. Să simţim ce are nevoie şi să-i dăruim.
Boabe de înţelepciune
Gheorghe Ţimiraş, fierar din Moldova spune sfătos că: “Fierul e în mâna noastră. Timpul, nu”.
Elena Alexa din Bucovina încondeiază ouă. Pentru ea asta înseamnă “să prinzi roua în romb şi soarele în spiral. Să izbuteşti o pictură dintr-o picătură. Să cuprinzi lumea într-o coajă de ou.”
Morăriţa Olivia Gavriloiu din Transilvania e o femeie care “vorbeşte pietrelor de moară şi învaţă apa să asculte de joagăr.”
Aurica Racu, ţesătoare din Moldova: a învăţat de-a lungul vremii că: “Fusul nu toarce numai fire. Vârtelniţa nu deapănă doar lână. Şi surâsurile se strecoară în urzeală.”
Meşterul olar Gheorghe Simirică din Bucovina e un om bogat. Are “o casă. Două mâini. Un boţ de lut. Câteva culori. Mii de ulcioare. Şi aporape 50 de nepoţi. Ani? Am şi de-ăştia ceva. Dar suflet numa unul!.. Şi ăla fraged.”
În timp ce făureşte măşti, Bogdan Bârzu din Bucovina, filosofează: “Lumea-i mare, cine ştie până unde-i? De se sfârşeşte pământul, lumea tot nu se sfârşeşte. S-o fi sfârşind ea undeva, da nu-i pe măsura noastră”.
Viorel Pletea este potcovar din Dobrogea: “Din zvâcnet se bătătoreşte prima potecă. Din durere se iscă primul pas. Din aburi şi fum începe să se vadă un drum.”
Meşterii iconari Ştefa şi Timoftei Gurei din Dobrogea dau “viaţă sfinţilor.” “Înainte să fie sfânt, a fost o rană. O zgârietură din creion, cu linii rotunjite. Şi meşterul a început să-l vindece încet, mai întâi cu o dâră de galben, apoi cu un fir de albastru, şi la urmă penelul l-a alinat cu o mantie de stacojiu.”
Ambruş Ancă este horincar din Ţara Silvaniei, o meserie foarte importantă în acele părţi de ţară. Despre meseria lui în album stă scris aşa: “Când dorm apele şi pietrele, horinca suflă foc. Un pântec de cupru se umple cu roade şi apoi stă şi asudă până ce primul bob de tărie dezleagă băierele alambicului. Şi apoi zice pe ardeleneşte. Picătură cu picătură”.
Rapsodul Nicolae Piţiş din Ţara Lăpuşului afirmă că “ocupaţia mea e să trăiesc.” Despre Nicolae Piţiş se spune că “în ochi are hârjoană şi-n grumaz ţine noduri de horit lăpuşan. “Hai în grădină cu măr să vezi de-aici de sus, tătă valea”, îşi invită el ascultătorul.” Ţ-oi şi hori. Da ieu şi trâmbiţa să vezi cum sună. Noa ni cum plânje!”
Socăciţa Viorica Pop din Ţara Silvaniei frământă şi coace pâine. “În câteva clipe pecetea coboară peste împletitură. Ce-i plămădit cu rost e însemnat.”
Dând una câte una filele albumului “Dor de rost”, te gândeşti cu mândrie că, iată, şi noi, românii avem un rost. Întrebarea e cum îl păstrăm?
