O scriitoare americană de origine română este lăudată într-un articol amplu publicat recent în The New York Times. Ramona Ausubel, născută în Santa Fe, statul New Mexico, a debutat cu romanul „Nu e nimeni aici decât noi toţi” în care foloseşte amintirile bunicii ei de pe vremea când era copil într-un sat din nordul României.
Deşi, în linii mari, povestea din „No One Is Here Except All of Us” se petrece pe fundalul acţiunilor dezlănţuite împotriva populaţiei evreieşti, Ramona Ausubel nu merge pe firul realist al mărturiilor directe, gen Primo Levi sau Elie Wiesel, supravieţuitori ai lagărelor de concentrare. Scriitoarea a preferat mai degrabă să evadeze într-o zonă fantastică. În articolul din New York Times, semnat de Jane Ciabattari, se apreciază exact acest filon fantezist, poetic, ce îmbracă într-o aură de inocenţă amintirile de familie. Char dacă este plasată în timpuri tulburi, în anii ’40, acţiunea pare a se dezvolta într-un fel de Eden primordial în care oamenii sunt protejaţi de atacurile realităţii. Lumea aşa cum este ea cu adevărat pare a fi mai mult un univers paralel. Sau cel puţin aşa stau lucurile la începutul poveştii, în 1939, când pacea patriarhală din sătucul Zalischik din nordul României nu este tulburată de nimic. Lucrurile erau perfect aşezate, viaţa se ducea în bună rânduială şi, cum ar spune Marin Preda, timpul avea o nesfârşită răbdare cu oamenii. O realitate privită cu ochi buni, de copil, care se simte, orice s-ar întâmpla, apărat de cei mari.
Călătorie la izvoarele Vechiului Testament
Cei în jur de 100 de locuitori ai satului Zalischik, situat pe malul unui râu, îşi duc liniştiţi traiul de zi cu zi, făcând ceea ce ştiau ei mai bine să facă: agricultură (apar în poveste cultivatorii de varză) sau mici afaceri. Dar, deşi necazurile se ţinuseră departe de acel loc, un pericol teribil planează asupra micii comunităţi evreieşti. Într-o zi oamenii văd avioane zburând pe deasupra capetelor lor şi, undeva departe, se aud bombe căzând. O femeie străină apare în sat aducându-le la cunoştinţă veşti îngrozitoare despre război, moarte şi suferinţă. Zalischik este însă rupt de realitate şi poate că este mai bine aşa. Inspiraţi de imaginaţia unei fetiţe de 11 ani, Lena, oamenii din Zalischik decid să facă lumea din nou, de la început, luând modelul biblic, încercând să o reconstruiască în şapte zile, aşa cum făcuse Bunul Dumnezeu, după cum stă scris în cartea Genezei. Cu ceasul întors astfel în timp, la începutul vremurilor, micuţa comunitate este ferită de orice fel de primejdii, iar satul Zalischik din nordul Românei devine un Eden cu acte în regulă.
Întoarcerea în copilăria omenirii, când Dumnezeu a zis: „ Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina” şi astfel a făcut toate lucrurile prin Cuvânt şi toate au fost bune, pare să fie singura soluţie pentru a repune lumea în parametrii ei primordiali. Nu se spune explicit dacă lucrurile stau aşa doar în mintea micuţei Lena sau dacă evadarea unui sat întreg în cartea de început a Vechiului Testament a fost cu adevărat posibilă, dar tocmai acest mister dă frumuseţe scriiturii.
„Trenul vieţii” versus „Viaţa e frumoasă”
Tema îndulcirii terorii prin refugiul în imaginaţie a fost folosită şi în cinematografie, în flmul lui Radu Mihăileanu „Trenul vieţii”, prima abordare a holocaustului în cheie tragicomică. Acolo, aflând că urmează să fie deportaţi de nemţi cu un tren, evreii dntr-un sat românesc (echivalentul cinematografic al lui Zalischik) îşi cumpără propriul tren cu care decid să fugă din calea nemţilor. Ei îşi camuflează trenul într-unul adevărat pentru deportaţi, şi, pentru că show must go on, unii dintre ei trebuie să joace rolul nemţilor care-i ţin „ostatici” pe evrei. „Bine, dar eu nu ştiu germană”, spune cel desemnat de bătrânii satului, să îmbrace uniforma de ofiţer SS. „Nu-i mare lucru”, i se răspunde. „Scoţi umorul din limba idiş şi gata, ai germana”.
Un alt caz, şi mai faimos, în care holocaustul este prezentat într-o tragicomedie este cel al filmului „Viaţa e frumoasă”, al italianului Roberto Benigni. Dacă este însă să-i dăm crezare compatriotului nostru, Radu Mihăileanu, Benigni s-a inspirat din scenariul de la „Trenul vieţii” pe care regizorul român i-l dăduse pentru a-i cere o opinie. Dincolo însă de aceste divergenţe de „paternitate” a ideii de a îmbrăca un subiect atât de dureros în haine comice, rămâne faptul cert că ambele pelicule sunt magistrale.
Exact ca în cele două filme mai sus menţionate, şi în cartea „Nu e nimeni aici decât noi toţi” a Ramonei Ausubel, happy end-ul nu este decât unul imaginar. Iar diferenţa dintre realitatea brută şi confortul de viaţă intrauterină spre care tânjesc în zadar personajele este de o tristeţe devastatoare.
