De curând a apărut la Editura Humanitas Fiction un nou roman al scriitoarei catalane Care Santos, intitulat delicios „Poftă de ciocolată“, volum distins în 2014 cu Premio Ramon Llull, cel mai -important premiu literar catalan.
Prezentă la lansare, scriitoarea a povestit ce a determinat-o să scrie această carte constituită de fapt din trei romane mai mici. Trei femei din trei secole diferite au destinele unite printr-un obiect care la un moment dat a aparţinut -fiecăreia. Este vorba de o ciocolatieră din porţelan fin comandată de o prinţesă franceză la Fabrica de porţelanuri de la Sèvres şi dăruită celui mai mare maestru ciocolatier din Barcelona. Romanul este de fapt un soi de istorie a ciocolatei, dar şi o istorie a Barcelonei. Cartea nu îţi face numai poftă de ciocolată, ci şi poftă de călătorii, de aventură şi mai ales o nestinsă poftă de iubire.
Scriitoarea a mărturisit că o fascinează obiectele vechi şi că se întreabă mereu ce poveşti fascinante ar putea spune micile obiecte care au trecut în secolele lor de existenţă de la un stăpân la altul. Existenţa obiectelor este de cele mai multe ori mult mai lungă decât a proprietarilor lor, ele fiind martore tăcute ale tumultului vieţii umane. La fel se petrec lucrurile şi cu superba ciocolatieră de porţelan şi povestea celor trei stăpâne ale ei. Care Santos vorbeşte în cartea „Poftă de ciocolată” despre obiectele care ar putea să se simtă pe lumea asta pierdute, dar tot atât de bine ar putea scrie despre sufletele care se simt ale nimănui.
„Ale cui sunt lucrurile pierdute? Ale cui sunt obiectele pe care -le-a iubit cineva, când acel cineva e dus pentru totdeauna? Vor ele să le păstreze un altul, să le aprecieze, să le considere ale lui? E vreun loc unde obiectele pierdute aşteaptă să fie găsite? Au lucrurile nevoie de un stăpân sau sunt mai fericite în libertate? Pe cine face fericit libertatea? Nu-i mai bună certitudinea că aparţii cuiva?”, se întreabă scriitoarea.
Povestea
Sara, Aurora, Marianna – trei femei din trei secole, unite de pasiunea pentru ciocolată, cărora destinul le-a scos în cale aceeaşi ciocolatieră fină, din porțelan alb, produsă în Secolul Luminilor în manufacturile de la Sèvres. Un triptic fascinant, care reface, în sens invers, în scriituri şi pe tonalităţi diferite, dincolo de captivantele istorii personale, povestea parfumatei băuturi coborând în timp din prezent până în secolul XVIII, de la sofisticata ciocolată cu condimente de astăzi la cea artizanală. „Aerul pe care îl respiră“ personajele – reale și imaginare –, îmbibat de aromele ciocolatei și de magia ariilor celebre, le îmbibă, la rândul lui, toate trăirile – dragoste, trădare, dorințe, ambiții – în orașul dulciurilor și al operei, Barcelona.
Cicatricea aproape că nu se vede
Iată un fragment din acest minunat roman: “Şaisprezece cioburi de porţelan alb de diferite mărimi şi forme şi un tub de adeziv «de-ăla care lipeşte tot». Max se dăruieşte total jocului, deloc amuzant, de a le potrivi între ele, de parcă ar asambla un puzzle. E trecut de trei şi jumătate, ar trebui să fie în pat, căci peste câteva ore trebuie să se scoale, dar i-a promis Sarei că o s-o facă şi nu vrea să renunţe.
Ia, unul câte unul, cioburile, şi le caută un posibil tovarăş.
Cu cât găseşte mai mulţi, cu atât mai puţine sunt posibilităţile de eroare rămase pe masă. Le unge pe margini şi le alătură, presând uşor cât îşi face adezivul efectul. Priveşte mulţumit rezultatul. La unele, cicatricea aproape că nu se vede. La altele e mai greu, marginea nu e atât de netedă, au sărit aşchii mici.
Încet-încet, Max reconstruieşte ce părea pierdut pe vecie. Merită să mori de somn după o petrecere atât de lungă, ca în noaptea asta. Sara o să aibă o mare surpriză când o să intre de dimineaţă în bucătărie şi o să vadă cât s-a chinuit.
A fost o noapte fantastică. Întâi, confidenţele dintre doi prieteni de-o viaţă care se regăsesc într-un moment bun. Pe urmă Sara, şarmantă, frumoasă, decisă. Ce se petrece cu femeile de patruzeci de ani? Un soi de proces de concentrare a calităţilor le face mai pline de viaţă, mai inteligente, mai senine, mai atrăgătoare decât cu douăzeci de ani în urmă. Aşa şi-a văzut soţia noaptea asta şi a fost mândru. Mândru că e a lui, ce sentiment primitiv, anormal, străin lui, îşi zice Max, dar, trebuie să recunoască, sentimentul ăsta i-a luminat noaptea.“
„Îmi place să construiesc o poveste pornind de la lucruri -mărunte, iar ciocolata este unul dintre lucrurile mărunte care îmi oferă pretextul de a vorbi despre istoria mare.“ Care Santos, scriitoare
