De curând s-a lansat la editura Humanitas Fiction romanul “Constelaţia fenomenelor vitale“, volum ce a marcat debutul literar fulminant al tânărului scriitor american Anthony Marra și a fost tradus deja în 15 țări.
„Constelația fenomenelor vitale“ debutează într-un sat acoperit de zăpadă unde Havaa, o fetiță de opt ani, privește din pădure cum soldații ruși, veniți în miez de noapte, îi răpesc tatăl, acuzat de a fi complotat cu rebelii ceceni. Nu departe de ea, vecinul lor de o viață, Ahmed, e martor al scenei. În momentul în care soldații dau foc casei, acesta se teme de ce e mai rău, dar când o găsește pe Havaa ascunsă în pădure, alături de o ciudată valiză albastră, decide să îi găsească adăpost în singurul loc care îi trece prin minte: un spital abandonat unde – se spune – încă lucrează o doctoriță strălucită, dar cam nebună. Pentru Sonja, o doctoriță voluntară și stăpână pe sine, sosirea celor doi este o nedorită povară, pe lângă lungul șir de refugiați și rebeli răniți pe care îi tratează, în timp ce așteaptă cu disperare întoarcerea surorii sale dispărute.
De-a lungul a cinci zile dramatice, viața ei se va schimba, o tapiserie de compasiune, trădare și iertare țesând laolaltă trecutul acestor trei ciudați tovarăși de drum și pecetluindu-le soarta. O poveste despre puterea de a transcende a iubirii pe timp de război.
Iată un scurt fragment din această carte-eveniment:
În iarna în care Brendan şi Sonja se îndrăgostiseră, tot Volceanskul rămăsese fără adăpost. Chiar şi cei ca Nataşa, ale căror case nu fuseseră lovite, găseau că e mai simplu să dormi în frig decât în teama molozului care se prăbuşeşte peste tine. Petrecuse iarna în Parcul Orăşenesc, un refugiu de iarbă ruginie şi copaci desfrunziţi care se întindea pe douăsprezece străzi, proiectat, se spunea, de vărul mai tont,
de-a patra spiţă, al lui Boris Iofan, unde cea mai înaltă structură făcută de mâna omului era locul de joacă pentru copii, ruginit şi el. În tărâmul acesta domneau vagabonzii, nebunii şi alcoolicii.
Având antrenamentul şi experienţa supravieţuirii pe timp de iarnă în câmp deschis, aceşti paria ai oraşului fuseseră invadaţi de profesori şi avocaţi şi doctori ale căror diplome făceau doar cât cele cinci secunde de căldură pe care le dădeau puse pe foc. Nataşa şi detaşamentul ei îşi primeau comenzile de la Profetul Parcului Orăşenesc. Marele beţivan cu barba încâlcită, care îi ajungea acum la jumătatea coapselor, tremura de indignare când le amintea profeţiile lui. Nimeni nu-l ascultase când le spusese că e aproape ziua în care cerurile se vor deschide şi Dumnezeu va cădea peste neruşinările oamenilor. Nataşa îşi amintea că trecea pe lângă bătrânul într-o ureche în fiecare seară, când se întorcea de la Ministerul Petrolului, iar el îşi amintea monedele pe care i le dăduse fata.
— Ți-am spus că o să-mi aduc aminte de tine, îi spuse el în prima zi când Nataşa se mutase în parc.
Curând Nataşa avea să afle că toată turma Profetului din Parcul Orăşenesc era formată din cei care-i dăduseră de pomană şi pe care el se simţea acum obligat să îi protejeze. Îi învăţa cum
să-şi camufleze corturile şi cum să caute conuri de pin în pământul îngheţat; cum să vâneze câini vagabonzi cu reteveiul şi cum să momească porumbei cu măruntaiele lor; să se roage de cinci ori pe zi şi să facă abluţiunile cum trebuie, iar Nataşa, care nu pusese niciodată piciorul într-o biserică, darămite într-o moschee, îl lăuda pe Allah că îi dăduse atâta minte cât să nu contrazică un om care îşi petrecuse viaţa pregătindu-se pentru Apocalipsă. Paisprezece ani mai târziu, toţi acei contabili şi avocaţi aveau să pună mână de la mână ca să cumpere un apartament pentru Profetul Parcului Orăşenesc, într-un bloc proaspăt renovat. O vor căuta pe Nataşa, sperând că poate şi ea va contribui la avansul considerabil pentru apartament, sau măcar va fi de faţă când îl vor duce pe Profet în noua lui casă, dar puterea combinată a minţilor a şase avocaţi, trei contabili şi opt doctori în ştiinţe nu va reuşi să dea de capăt tainei locului unde se afla fosta secretară.
Spre primăvară, când trupele federale ocupară oraşul, bombardamentele încetară şi asediul se transformă în ocupaţie. Refugiaţii din Parcul Orăşenesc se răzleţiră prin satele de baştină şi aulele risipite prin munţi, unde puteau conta pe ospitalitatea rudelor îndepărtate şi a clanurilor lor. Dar Nataşa nu mai avea familie. Blocul ei era încă în picioare, devenit acum cea mai înaltă clădire de pe stradă. Ferestrele explodaseră, dar oglinda din baie era intactă. Nu îşi mai văzuse imaginea de luni de zile. Opţiunile ei pendulau între subzistenţă şi căutatul prin gunoaie. Imaginea ei îi spunea că nu va rezista mult într-un oraş plin de soldaţi beţi, răzbunători şi însetaţi de sex. Dar încă mai existau căi de salvare pentru femeile care reuşeau să se menţină atrăgătoare chiar şi fără binefacerile apei curente.
Pe fundalul clinchetului ultimilor doi bănuţi de minte zdravănă, îl căută pe Sulim. Trăia acum la vedere, făcând afaceri atât cu rebelii, cât şi cu federalii şi, uneori, cu contrabandistul pe care Sonja avea a-l cunoaşte mai târziu drept fratele lui Alu. Se întâlniră într-un bar unde nu se servea nimic. Fără uşă, fără băuturi, fără angajaţi, fără ferestre, dar clienţii fideli reveneau seară de seară. Buzele le erau albăstrii de la lichidul de spălat parbrizul pe care-l beau.
Prin comparaţie cu ei, Sulim arăta bine. Ochii lui, limpeziţi de oboseală, o măsurară aprobator. Parkinsonul care, în unsprezece ani, avea să-l transforme într-o grămăjoară tremurătoare de peltea începuse deja să-i fermenteze în creier, dar mâinile nu îi tremurară când îşi aprinse ţigara. Îi priise războiul. Din ascunzătorile lor din munţi, şefii economici şi de poliţie ai lui Dudaev emiteau proclamaţii ce lăudau o economie şi o poliţie care nu mai existau, iar în absenţa unei autorităţi legitime, crima organizată oferea singura ordine raţională. Îi oferi şi ei o ţigară.
— Vrei să pleci, spuse el. Cine nu vrea?
— Pot să mă descurc în vest.
— Oricine poate să se descurce dacă nu trebuie să se ferească de gloanţe.
Sulim măsură cu privirea băutorii fantomatici; cei cu buzele cele mai albastre orbiseră şi întindeau mâinile, pipăind chipurile tovarăşilor de pahar. Băgă mâna în buzunarul de la haină şi scoase o sticlă de vodcă.
— Nu ştiu cine le-a băgat în cap că aducem butoaie cu lichid de parbriz.
— O să muncesc ca să-mi plătesc datoria.
— Chiar?, întrebă el.
— Te rog.
Bărbatul trase o duşcă scurtă din sticlă, savurând-o în timp ce o privea pe Nataşa. Nu uitase cum îl alungase de la uşă, cu pielea gălbejită în lumina zilei. Puse picior peste picior, se lăsă pe spate, aşteptând ca ea să-l implore.
— Ştiu că traficanţii au rutele lor, spuse ea. Ştiu că poţi să mă scoţi de aici. Te rog, Sulim.
„Constelația fenomenelor vitale“ a câștigat John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Barnes & Noble Discover Great New Writers Award. A fost desemnată cea mai bună carte a anului 2014 de Kirkus Reviews și de Amazon.com; una dintre cele mai bune cărți din 2014, potrivit New York Magazine și Washington Post.
