Proiectul politic lansat de deputatul Ion Câmpineanu la 1838 sub numele „Act de unire şi independenţă" l-a inspirat pe profesorul Cristian Preda, graţie sintagmei „rumâni fericiţi".  „...A cerceta dacă legile să urmează, daca trataturile sunt respectate, daca prinţul naţional este ales dă naţie, dacă scopul Constituţiei este agiuns, dacă orânduiala, dreptatea şi economia domnesc în toate ramurile administraţiei, dacă magistraţii au socotinţă publică, dacă sumile statului sunt întrebuinţate pentru binele statului, într-un cuvânt dacă rumânii sunt fericiţi" - Ion Câmpineanu,  Act de unire şi independenţă.

În studiul „Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent", Cristian Preda justifică alegerea acestui fragment pentru că acoperă un întreg proiect politic, de la respectarea legilor şi tratatelor  la justiţie şi folosirea reală a bugetului în folos public.

Autorul evidenţiază faptul că din 1866 „avem, în medie, o Constituţie la circa 21 de ani. (...) O schimbare frecventă a regulilor constituţionale slăbeşte coerenţa regimului. Putem exprima acest lucru şi altfel. Constituţia de la 1866 a fost alcătuită luând-o ca model pe cea belgiană de la 1831, fiind, la limită, o traducere a acesteia, cu mici amendamente. Constituţia belgiană care ne-a servit ca model este şi azi în vigoare, în vreme ce noi am făcut alte şase, revizuite în numeroase ocazii.".

Din 1831, România a trecut  prin 101 alegeri

Tema volumului „Rumânii feri-ciţi" este istorică, dar analizată cu instrumentele ştiinţelor politice, precizează autorul în cuvântul  înainte. Cristian Preda sondeaza relaţia dintre vot şi putere de la 1831 până în prezent, evidenţiind elementele care dau sens sinuoasei istorii politico-electorale: „normalizarea" votului, „domesticirea" autorităţii şi democratizarea.

Cartea este scrisă în stilul oral al expunerilor, ceea ce uşurează lectura, simplificând mesajul. Volumul este adresat deopotrivă politologilor şi istoricilor, dar poate foarte bine să fie luat drept un manual sau un ghid de conduită politică pentru politicienii de astăzi.

Depăşind registrul comparaţiei dintre regimul actual şi cele care l-au precedat, autorul se întreabă cum se poate înţelege un regim cu o istorie atât de zbuciumată şi dacă se pot găsi răspunsuri la o serie de întrebări precum: Ce sens au cele 101 alegeri organizate de la 1831 până în zilele noastre? Ce legătură poate fi între deputaţii „ţinutaşi" din Regulamentul Organic şi obsesia uninominalului din anii 2000? Arderea unui Regulament considerat prorus la 1848 şi preambulul Constituţiei de la 1952 care aplaudă victoriile URSS sunt parte a aceleiaşi istorii? Vidul constituţional de la 23 august 1944 şi cel din decembrie 1989 sunt oare comparabile ca efect? Întâlnirile lui Ceauşescu cu cetăţenii preluau oare ceva din obedienţa cu care, pentru întâmpinarea lui Cuza în Bucureşti se poruncea „astuparea gropilor şi a nesuferitului noroi"? Dar influenţa Palatului în vremea monarhiei şi cea a Cotroceniului după 1989? De ce limbajul violent domină imaginarul campaniilor din secolul al XIX-lea până astăzi?

„Modernitatea politică în varianta românească"

Cercetătorul precizează din primul capitol că volumul de faţă nu este un curs de istorie, deşi se analizează o perioadă istorică, mai exact „felul în care votul şi puterea s-au construit şi s-au confruntat din 1831 până astăzi". Astfel, sunt studiate organizarea puterilor în Constituţie şi cum interacţionează ele, cum se desfăşoară votul legal şi ce fac cetăţenii când merg la urne, cum apar fracţiunile şi partidele politice şi cum puterea este influenţată de rezultatul votului. „Relaţia dintre vot şi putere ne va ajuta să înţelegem modernitatea politică în varianta românească. Nu ne vom ocupa de stat sau de instituţii, ci doar de felul în care aleşii şi cetăţenii au trudit pentru ca, reluând frumoasa formulă a lui Câmpineanu, rumânii să fie fericiţi",  notează Cristian Preda.

Cele 12 capitole ale cărţii sunt împărţite pe perioadele definitorii pentru demersul său, începând cu Gheorghe Bibescu, Alexandru Ioan Cuza, Filip I, Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Ion Antonescu, Mihai I şi în-cheindu-se cu Gheorghe Gheor-ghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi După 1989.

Autorul realizează o paralelă între tensiunile dintre clasa politica şi Palatul Regal, pe de o parte, şi între clasa politică şi Palatul Cotroceni după 1989, pe de altă parte. Concluzionează evidenţiind trei repere importante care pot da un sens sinuoasei istorii politico-electorale: „normalizarea" votului, „domesticirea" autorităţii şi democratizarea. Numeroase reguli, fapte şi rezultate electorale sunt folosite pentru prima dată într-o cercetare despre politica românească modernă.