Fost ambasador al Republicii Polone în România şi Moldova, Bogumił Luft a scris o carte excelentă în urma colaborării sale cu românii de pe ambele maluri ale Prutului. Volumul „Românii în goana după happy-end“, apărut de curând la editura Polirom, adună peste 30 de ani de întâlniri şi experienţe ale ziaristului, publicistului şi diplomatului Bogumił Luft cu compatrioții noștri.
Recenzat elogios în presa poloneză, volumul „Românii în goana după happy-end“ s-a bucurat de un mare succes şi a făcut obiectul unor dezbateri atât la Varşovia, cât şi la Cracovia și Poznan. Vorbind despre această carte, Adam Michnik spunea: ”Luft este un autor special. A fost ambasador al Republicii Polone în România, apoi în Moldova. Stăpâneşte excelent problematica acestor două ţări, mânuieşte în mod strălucit condeiul şi este un observator ager şi pătrunzător. România îl fascinează şi din motive personale, fapt care face ca lectura acestei cărţi să fie şi mai agreabilă. Se poate observa, de asemenea, lesne cât de mult s-a schimbat părerea autorului despre întrebările clasice ale epocii postcomuniste. România şi Moldova sunt două ţări ale unui singur popor, crunt înjumătăţit de istorie. Istoria României citită în paginile eseului lui Luft e ca un drog – dă dependenţă.“
Bogumił Luft s-a născut în 1955. Este ziarist şi publicist, iar începând cu anul 1981 a fost colaborator al revistei lunare „Więź“. A călătorit împreună cu Papa Ioan Paul al II lea în Columbia, Argentina, Chile, Elveţia, Belgia, Franţa şi Cehia.
În anul 1989 a publicat în săptămânalul „Tygodnik Solidarność“, iar în anii următori în „Spotkania“. În perioada 1999 2006 a fost redactor, publicist şi comentator politic al cotidianului ”Rzeczpospolita” şi comentator radio şi TV. În anii 2001-2003 a fost corespondent al cotidianului „Rzeczpospolita“ la Bucureşti şi Chişinău. Între 1993 şi 1999 a fost ambasadorul Republicii Polone în România, iar în anii 2010-2012 ambasadorul Republicii Polone în Republica Moldova.
Schimbarea la față a lui Ion Iliescu
Iată un fragment revelator din cartea sa, în care povestește una dintre întâlnirile cu Ion Iliescu, vorbind și despre parcursul politic al acestuia:
La începutul lunii noiembrie 2000 îi iau un interviu lui Ion Iliescu pentru cotidianul Rzeczpospolita. Omul căruia îi înmânasem cu peste şapte ani în urmă scrisorile de acreditare, fără a simţi o simpatie prea mare faţă de persoana lui prezidenţială, mă întâmpină astăzi din nou cu zâmbetul lui bine cunoscut şi peste măsură de larg. Eu sunt de un an fostul ambasador care a revenit la profesiunea de ziarist, iar el este de patru ani fostul preşedinte, convins pe bună dreptate că peste câteva săptămâni va fi preşedinte pentru a doua oară. Însă astăzi este deja un alt Iliescu. Până şi modelul modern de ochelari pe care îi poartă şi cravata lui la modă indică faptul că doreşte să fie un om nou.
Supus unui „face lifting“, Ion Iliescu spune pe un ton foarte ferm lucruri surprinzătoare. Revigorarea creşterii ec onomice printr o scădere radicală a impozitelor este trecută pe lista priorităţilor lui, pe un loc mai înalt decât lupta cu sărăcia extremă. Intenţionează să accepte propunerile investitorilor care vor dori să cumpere întreprinderile nerentabile de stat cu condiţia aruncării în stradă a jumătate dintre angajaţi, pentru că „este vorba despre un calcul economic“. Îmi mărturiseşte că el însuşi a avut în 1996 speranţa că schimbarea de la putere şi plecarea lui vor atrage capital străin, deoarece ea însemna consolidarea democraţiei. Succesorii lui s-au dovedit însă a fi prea puţin liberali şi nu le-au creat condiţii favorabile nici investitorilor străini, nici celor autohtoni. Acum el trebuie să devină mai liberal decât liberalii şi de data aceasta este gata să primească întoarcerea capitaliştilor cu mai mult entuziasm.
Fostul şi viitorul preşedinte evită să critice intervenţia NATO în Iugoslavia şi prevesteşte eforturi pentru integrarea României în Alianţă, imediat când aceasta va lua decizia referitoare la noul val de extindere. Doreşte „să crească potenţialul economic al ţării, precum şi să adapteze administraţia românească şi practicile economice la standardele europene“, pentru a deschide drumul României către Uniunea Europeană. Declară că va lupta cu corupţia şi cu depolitizarea administraţiei.
Plec de la întâlnirea cu Iliescu cam buimac. Voi fi surprins constant însă în următorii patru ani, atunci când o mare parte din ceea ce a preconizat va fi realizată cu mâinile oamenilor din partidul lui postcomunist. (…) Încă de la începutul celui de-al doilea mandat al său, Ion Iliescu se împacă cu fostul suveran Mihai I, adică cu „trecutul nostru istoric“. În noiembrie 2002 va fi gazdă în timpul vizitei lui George W. Bush la Bucureşti, atunci când preşedintele SUA va rosti cuvintele: „Îi urăm bun venit României în NATO!“. Peste o sută de mii de români adunaţi în centrul capitalei îl vor aplauda pe oaspetele american, căruia i se transmite atât de puternic atmosfera sublimă a momentului, încât i se pare că zăreşte un curcubeu pe cerul înnorat, din care continua să plouă, şi anunţă cu speranţă că „astăzi însuşi Dumnezeu zâmbeşte“. Vizavi de tribuna din care vorbeşte se află o pancartă imensă cu inscripţia: „Numai libertatea poate face asemenea minuni“.
Până să se ajungă însă la acele minuni, alegătorii români duc în noiembrie 2000 o bătălie dramatică şi plină de paradoxuri pentru preşedinţia lui Iliescu. Candidatul ţărăniştilor, Mugur Isărescu, şi candidatul liberalilor, Theodor Stolojan, pierd fără drept de apel în primul tur al alegerilor lupta pentru voturile dispersate ale dreptei. În turul al doilea cu Iliescu se va măsura Corneliu Vadim Tudor, cândva un poet care scrisese ode în cinstea Tovarăşului Ceauşescu şi a Tovarăşei Elena, iar astăzi liderul Partidului România Mare, naţionalist şi populist.
Perspectiva unei eventuale victorii a lui Vadim aminteşte într un fel, ba chiar depăşeşte cu mult groaza pe care a trezit-o în Polonia, zece ani mai devreme, Stan Tymiłski, reemigrantul din Perú. Mersul lucrurilor este atât de favorabil pentru Iliescu, încât printre politicienii de dreapta care nu-l simpatizează se zvoneşte că în anumite circumscripţii electorale postcomuniştii i-au acordat lui Vadim un ajutor discret înainte de primul tur al alegerilor, pentru ca tocmai el, şi nu altcineva, să se confrunte cu Iliescu în turul al doilea. Unul dintre cotidienele bucureştene inserează o caricatură care îl prezintă pe Iliescu bătând la uşa Uniunii Europene şi spunând: „Deschideţi, sunt eu – răul mai mic!“.
Se pare că această opinie o împărtăşeşte aproape întreaga elită românească şi, datorită acestui fapt, până şi cei mai înverşunaţi anticomunişti fac apel să se voteze pentru liderul postcomuniştilor. Chiar şi Regele Mihai I, care se află încă în exil, face voalat apel pentru acelaşi lucru. Drept urmare, Ion Iliescu câştigă turul al doilea al alegerilor cu o diferenţă mare de voturi.
„În 1990 se spunea că Iliescu ne a furat revoluţia, iar acum se adevereşte că ne a furat şi dictatura“, îmi spune râzând ziaristul bucureştean Corneliu Vlad. „Nouă, românilor, tot timpul cineva ne fură ceva sau nu ne dă ceva.“
