Unul dintre cazurile neelucidate de justiția română, dar care dă în continuare insomnii unora dintre actorii politici cei mai importanți ai României postdecembriste, dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu, se redeschide. Din păcate doar printr-o carte tulburătoare, scrisă chiar de tatăl lui Andrei Frumușanu, studentul ucis în Mineriada din septembrie 1991.
Volumul ”Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu se redeschide”, o carte despre moartea lui Andrei Frumușanu și a Auricăi Crăiniceanu, semnată de Ștefan Frumușanu, va fi lansată vineri, la Librăria Humanitas Kretzulescu. Lansarea care va începe la ora 18.00 va fi urmată de o dezbatere la care vor participa, alături de autor, scriitoarele Ana Blandiana și Tatiana Niculescu Bran (cea care a îngrijit acest volum apărut la Editura Humanitas), Laurenţiu Mihu, redactorul-șef adjunct al ziarului ”România liberă”, care a scris cuvântul înainte al cărții, şi directorul general a Editurii Humanitas, Lidia Bodea.
„«Cine mi-a ucis fiul?» este jurnalul unui tată a cărui viață se schimbă pentru totdeauna o dată cu uciderea fiului său la Mineriada din 25 septembrie 1991. De atunci și până în zilele noastre, anii familiei Frumușanu s-au scurs între drumul la cimitir și o cărare sinuoasă, amețitoare, chinuitoare, prin labirintul tribunalelor. Dar această carte este deopotrivă un manual de istorie recentă și un dosar politic. Mesajul ei? Orice om are dreptul la povestea lui, dar, mai cu seamă, la dreptate și la adevăr, oricât de încâlcite s-ar dovedi ițele deciziilor politice. Este cartea unui om curajos și a unui tată care încă mai are încredere în justiție“, scrie Tatiana Niculescu Bran.
Recuperarea memoriei
În cuvântul înainte al volumului, jurnalistul Laurențiu Mihu scrie: ”Această carte pentru scrierea căreia tatăl lui Andrei Frumuşanu a trebuit să facă un exerciţiu cumplit de dureros – acela de a se goli şi de a se reumple de toate trăirile care i-au marcat ultimii 24 de ani – apare în sfârşit. Sigur, în lipsa unei sentinţe definitive şi irevocabile a justiţiei şi, totodată, în faţa unei boxe a acuzaţilor în continuare goale, cartea de faţă ar putea fi considerată de unii o reuşită care «doar» îl apropie pe autor de ideal. Dar să fie acest «doar» puţin lucru, chiar şi după standardele, în primul rând subiective, ale autorului şi, în general, ale familiilor celor doi tineri ucişi acum aproape două decenii şi jumătate? Să fie, în general, recuperarea memoriei puţin lucru atunci când încarnarea sa capătă substanţă nu prin ciocănelul final al unui judecător decis, ci prin intermediul unei «biete» cărţi?
Nu cred că este dificil de intuit răspunsul, în condiţiile în care caracteristicile României ultimului sfert de secol arată limpede că tocmai prin această «biată carte» autorul a învins un întreg sistem care, pe parcurs, s-a împotrivit cu înverşunare în primul rând unui asemenea demers. Pe un ton tranşant, dar nu răzbunător, şi într-o notă de responsabilitate morală, logică şi discursivă, cu, deopotrivă, infinită tandreţe şi obligatorie luciditate, Ştefan Frumuşanu scrie, de fapt, una dintre cele mai tulburătoare cărţi de istorie recentă a României.”
Lupta cu sistemul
„Pentru tinerii care poate abia atunci se năşteau, ziua de 25 septembrie 1991 este o zi ca oricare alta, fără o semnificaţie aparte”, își începe Ștefan Frumușanu mărturisirile. ”Pentru cei care au trăit evenimentele celei de-a patra mineriade însă, e o zi tristă, de amintiri crâncene, în care democraţia noastră fragilă era zdruncinată de lupte politice şi sociale fără precedent, într-o ţară care încerca să se elibereze de dictatura comunistă, dorind libertate şi adevăr. Am scris această carte în amintirea celor doi tineri ucişi în faţa Guvernului României –studentul Andrei Frumuşanu, de 24 de ani, şi muncitoarea Aurica Crăiniceanu, de 27 de ani. Se spune că dacă adevărul nu se află niciodată într-o democraţie atunci societatea se distruge treptat, înăbuşită în minciună.
Împreună cu soţia mea, ne aflăm de peste 20 de ani în căutarea adevărului. Mă întreb şi azi: de ce nu se face dreptate? De ce nu se poate afla adevărul? Poate că împreună cu dumneavoastră, cititorii acestei cărţi, vom găsi răspunsul la aceste întrebări şi ceea ce am trăit noi nu se va mai repeta, iar justiţia va fi, cu adevărat, în slujba cetăţenilor, independentă şi echidistantă, eliberată de influenţe şi presiuni politice. Pentru morţii din decembrie 1989 şi pentru victimele mineriadelor, în majoritate tineri, nu s-au găsit niciodată adevăraţii criminali. Vinovaţii morali nu au răspuns niciodată în faţa justiției. Dosarele lor au fost uitate sau clasate.
Multă lume se întreabă de unde am avut atâta putere şi tărie să rezistăm timp de peste 20 de ani, mergând la procese şi aşteptând cu disperare un verdict final în dosarul atât de mediatizat şi intitulat «Frumuşanu-Crăiniceanu contra SPP». Răspunsul este simplu: când auzi de procurori şi magistraţi corupţi, de poliţişti care încalcă legile, de foşti securişti şi colaboratori ai Securităţii instalaţi în Parlamentul ţării sau participând la alegeri, când vezi torţionari ai fostei Securităţi în funcţii publice şi politicieni care fac legi pentru ei înşişi, atunci te gândeşti cu luciditate că merită să duci, până la capăt, lupta pentru adevăr cu o justiţie încă şubredă.”
