Despre cât de ”captivantă” era această ”tribună”, despre cât de toxică sau benefică a fost ea am vorbit și noi cu Alexandru Matei.
Cum de ai ajuns să scrii despre TVR din vremea lui Ceaușescu?
Alexandru Matei: Dacă mă întrebi dintr-o dată, nici eu nu știu. Înainte de 2010 habar nu aveam că urma să scriu o carte despre TVR. Dar existau niște premise. Am avut o copilărie destul de singuratică, am crescut la bunici. La o bunică și la o mătușă, de fapt. Care mătușă, nemăritată, locuiește și acum la Târgu-Mureș, unde pe atunci era profă de franceză. Acuma nu știu dacă am început eu însumi să judec sociologic, dar mătușa mea era cumva menită să se uite la televizor, seara: făcea parte din targetul unui program care, dincolo de propagandă, se adresa unui intelectual mediu, mai degrabă feminin decât masculin, cu emisiuni de cultură, cu filme ne-violente, cu varietăți cuminți. Pe vremea aia, programul se scurta și sărăcea. La un moment dat, am găsit un ziar mai vechi, din anii ῾70, cu un program de televiziune care mi se părea extraordinar. Pe urmă am început eu să compun programe. Îmi plăcea asta, să îmi închipui cu ce emisiuni aș umple un program la care să îmi placă să mă uit.
Bun, asta fusese demult. În 2010 au apărut niște burse postdoctorale. Am ales Centrul pentru Excelență în Studiul Imaginii, la profesorul Sorin Alexandrescu, iar apoi mi-a venit ideea istoriei TVR prin, la început, urmărirea Telejurnalului de cînd există el (1966). Am constatat repede că nimeni nu face istoria TVR în România, așa că eu urmam să fiu singur în branșă. Sigur, dacă nu mi-ar fi plăcut să cercetez istoria recentă a României, nu m-aș fi apucat de proiect.
Ce amintiri ai tu legate de această instituție?
A.M.: Destule. Răspunsul la întrebarea asta învie mereu un fel de nostalgie. După copilărie mai ales. Merită poate să spun că, dincolo de enervările produse de emisiunile cu Ceaușescu și de el însuși ca principală figură a ecranului, îmi plăcea televizorul însuși. La meciurile Stelei din ῾88-῾89 mă uitam la un televizor Sport și, înainte de începutul partidelor, făceam chenarul ecranului cu carioci în culorile echipei. Era forma mea de a avea “televiziune color”. Prin 1987, voiam foarte mult un televizor color, care costa atunci peste 10.000 de lei, şi începusem să confisc mărunţiş din portofelele bunicii şi mătuşii ca să adun. Am ajuns la 800 şi ceva, apoi am renunţat, era prea departe. În 1989, însă, unchiul meu din RFG ne-a adus un Philips vechi, pe care am dat 50 de mărci. Am invitat toate vecinele din curte şi ne-am uitat la Telejurnalul acela albastru, azi îl poţi vedea pe Youtube. Amintiri din program am multe. Sau am, dar ele nu sunt totuna cu amintirile despre televiziune. ”Dallas-ul”, de pildă, îmi aminteşte de Casa Scriitorilor de la Neptun, la începutul anilor ῾80. Desenele animate, de weekend. Îmi amintesc însă clar două lucruri: pierderea de timp cu sigla TVR dintre emisuni (interveneau schimbări, ştiu, şi puneau sigla aia cu o muzică instrumentală) şi scrisul invizibil din subtitrări. Bun, şi „Şlagăre în devenire“, îmi plăcea mie emisiunea asta, care până şi ea dispare pe la sfârşitul anilor ῾80.
Se poate spune ca TVR s-a născut la noi cam în același timp cu comunismul. A fost ideologia de partid și de stat impregnată în ADN-ul acestei noi instituții românești?
A.M.: Te corectez un pic. Un pic, dar esenţial, şi ceea ce spun aici e valabil pentru toate televiziunile din Est. TVR se naşte după moartea lui Stalin. Deşi ultimul val de arestări are loc la noi după 1958, în tot blocul de Est venirea lui Hruşciov la putere, la Moscova, în 1953, şi noua politică a convieţuirii paşnice între Est şi Vest sunt esenţiale pentru definirea televiziunii ca un instrument cultural de promovare a culturilor naţionale, a unei culturi a autenticităţii şi a expresiei valorilor individuale, chiar dacă aparatul ideologic şi politic de stat (partidul comunist) va avea mereu un cuvânt greu de spus în această “deschidere”. Ca o libertate în plus, a televiziunii faţă de radio, de pildă, şi faţă de presa scrisă, se adaugă dezinteresul autorităţilor faţă de un mijloc de comunicare la început rar şi destinat unui segment restrâns de populaţie. În URSS, concursul-spectacol VVV (documentat de Kristin Roth-Ey într-o carte publicată în 2011, Moscow Prime Time) ajunge la o popularitate periculoasă, care transformă televiziunea într-o reşedinţă a libertăţii şi mai ales a gratuităţii de expresie (1957). În România, fără să fi ajuns vreodată la astfel de performanţe libertine, televiziunea este mulţi ani foarte puţin folosită de partid pentru propagandă. Asta se întâmplă după 1968. Din păcate însă, mijloacele tehnice precare de care dispunea TVR înainte nu o ajutau să performeze cine ştie ce. Constrângerea precarităţii tehnice este înlocuită apoi de cea a cenzurii politice. Golden Age-ul TVR trebuie considerat sfârşitul anilor 1960, când televiziunea nu era, totuşi, pretutindeni în casele românilor.
Propaganda a devenit cuvântul de ordine al televiziunii, fiecare știre ce apărea pe post fiind controlată cu de-amănuntul. Cât de mult rău crezi că a făcut TVR ca factor de răspândire a propagandei ceauşiste?
A.M.: Ştirile erau de la început controlate. Nu doar la noi, de altfel. Nu controlul ştirilor era de altfel cel mai deranjant, ci transformarea TVR în propagandă neîntreruptă sau din ce în ce mai rar întreruptă. Acum, eficienţa propagandei rămâne de discutat. Ca şi ceea ce cuprinde termenul de “ceauşism”. Mi se pare limpede că TVR a contribuit la intensificarea unei anumite politici culturale naţionale şi naţionaliste din anii 1970 încolo. Dar profilul televiziunii, acela de media casnică, familială, nu se potrivea deloc cu rolul propagandistic care îi era încredinţat. Oficiul de Studii şi Sondaje condus de Radu Câmpeanu a arătat, prin studiile făcute ani de zile cât de ineficientă era propaganda culturală şi politică practicată după conceptul ceauşist de cultură de masă înţeleasă drept cultură a “Cântării României” la colectiv, declinată în genuri muzicale încruntate şi cât mai departe de formele culturii de masă occidentale (o menţiune pozitivă primeşte aici muzica populară, singurul gen care s-a putut dezvolta mult mai puţin constrâns). În plus, televiziunea e o formă de mediere inter- şi trans-naţională (faptul că ea difuzează astăzi “ideologia americană” e o altă discuţie). Ea nu putea fi, de fapt, mijlocul de propagandă a unei concepţii despre lume de secol XIX pentru că neagă, prin însăşi construcţia ei, regimul de existenţă pe care este chemată să îl susţină. Mie mi se pare că tot ce a reuşit televiziunea ca mijloc de propagare a figurii lui Ceauşescu a fost să creeze o teroare difuză şi o exasperare care, după 1989, ne-au costat.
Ai folosit chiar în titlu o sintagmă ce i-a aparținut lui Ceaușescu. De ce ai ales această expresie drept titlu și ce crezi că voia să spună “autorul” ei?
A.M.: Sintagma “tribună captivantă” îi aparţine oficial lui Ceauşescu, dar Dumitru Popescu – Dumnezeu mi-a sugerat că, de fapt, este a lui. Ea spune un paradox: tribună, adică autoritate morală, dar captivantă, adică atractivă dincoace de conştientizarea mesajului. Eu cred că tribune captivante în România au fost doar Adrian Păunescu şi unele dintre filmele lui Sergiu Nicolaescu. În rest, ceea ce era captivant se găsea la antipozii tribunei. Poate, nu ştiu, tribuna CC-ului din 21 august 1968 să fi fost captivantă. Apoi, desigur, cea din 22 decembrie 1989. Dar, repet, nu trebuie să avem impresia că numai în ţările comuniste televiziunea era concepută ca un mijloc de difuzare în masă a unor mesaje fie culturale înalte, fie politice-totalitare. Europa a crezut că televiziunea putea fi un mijloc de emancipare a maselor, şi a greşit. De aceea televiziunea este astăzi americană, peste tot. Americanii s-au uitat de la bun început la cei care consumau televiziune, n-au încercat să-i impună televiziunii un anume pattern umanisto-elitist. Poate că nu ne place ce a ajuns televiziunea azi, dar televiziunea de azi ne spune cine suntem, nu ideile pe care le putem avea despre cum “ar trebui” să fie televiziunea.
Ai ajuns în timpul cercetării tale să vezi sute de ore de emisiuni și să citești kilometri întregi de discursuri ale lui Ceaușescu. A meritat să te martirizezi în halul acesta?
A.M.: Nu exagera. Am văzut vreo 150 de emisiuni, uneori plictisitoare, dar nu m-am uitat la cele omagiale. Nu m-au interesat anii ῾80. Emisiunile social-educative ale TVR de dinainte sunt adesea fascinante, privite acum. Am citit câteva discursuri ceauşiste, dar acolo e simplu să parcurgi textele în diagonale până dai de ceea ce te interesează. Iarăşi, discursurile lui Ceauşescu de-a lungul timpului nu sunt toate la fel. Gradul lor de caducitate creşte în timp. Dar nu atât discursurile lui au fost interesante, cât cele ale lui Dumitru Popescu – Dumnezeu şi, atât cât am ajuns la ele, ale Ecaterinei Oproiu. Oamenii aceştia au fost trendsetterii discursului mediatic românesc în anii ῾60. Nu în anii ῾80, când nu exista aşa ceva, ci în timpul deschiderii. Importanţa lor atunci e mult mai mare decât se poate crede azi. Faţă de ei, am avut liota de conformişti şi lingăi care s-a reprodus şi îngrăşat în anii 80, dar şi pe viitorii disidenţi şi revoltaţi, intelighentsia anilor 1990. Popescu-Dumnezeu a fost un fel de soluţie de continuitate între unii şi alţii (alături de alţii, revin aici la Păunescu). Interviurile cu oamenii de televiziune de pe vremuri au fost iar o plăcere. Nu, mi-a plăcut şi mi-ar plăcea să am ocazia şi timpul să aprofundez, continuând vizionările, înţelegerea politicii culturale a televiziunii române. În anii 1970 apăreau pe ecran nu doar Păunescu şi Ion Dodu Bălan, ci şi Andrei Pleşu. N-am ajuns să văd emisiunile cu Iosif Sava. N-am văzut emisiunile lui Buhoiu. 150 de emisiuni poate să pară mult, dar la un program de vreo 10 ore zilnice, pe programele 1 şi 2, e doar un preview.
Erau și zone gri sau chiar luminoase în acele programe?
A.M.: Erau zone luminoase în programele culturale. Teatru TV, filme bune, varietăţi bune sau foarte bune, emisiuni de ştiinţă, documentare, iar la început multe emisiuni sociale atractive, care făceau audienţă mare (Reflector, Transfocator). Apoi venea zona gri, aceea a unor emisiuni comandate care ieşeau mai bine sau mai rău, dar cărora le lipsea nervul. Zona asta se extinde tot mai mult şi înghite aproape tot. La drept vorbind, nu mai subzistă decât programul de Revelion, un fel de revenge clocit
de-a lungul unui an întreg pentru toate frustrările (deşi exagerez, şi aici au fost schimbări, iar zona gri a cuprins și Revelionul). Televiziunea română a trebuit să cultive în anii ῾70-῾80 mediocritatea, nu în sensul lipsei de profesionalism, ci al generalizării jumătăţilor de măsură. Omul-model al jumătăţii de măsură a fost Tudor Vornicu. Nu degeaba a rămas un brand al TVR. În raport cu timpurile negre ale anilor ῾80, a fost o lumină. Faţă de un Lazarov însă, Vornicu era ca un neon faţă de un bec incandescent.
Ce astfel de zone sau instituții ți-ai mai dori să studiezi?
A.M.: Ar fi interesant de studiat TVR în anii ῾90. Apoi, studioul Sahia. În fine, nu neglijez nici radioul public. Pe de altă parte, aş studia publicaţiile-magazin (glossy se numesc astăzi) din perioada comunistă, de la Flacăra la Femeia, la Cinema. Cred că aş începe cu asta. Cronicile TV semnate începând încă din 1963 de Ecaterina Oproiu sunt esenţiale pentru a înţelege ce însemna televiziunea, pentru un public educat, la începuturi.
Crezi că au rămas în structurile TVR reflexe ale vechii orânduiri?
A.M.: Da. TVR este o instituţie greu accesibilă, dirijată de o groază de orgolii şi care nu se va putea vindeca, probabil, niciodată de stigmatul unei instituţii “de stat”. Ea s-a deschis, pe de altă parte în ultimii ani, dar subordonarea faţă de politic, agresivă la nivel juridic, nu îi va face decât rău. TVR este o groapă plină de nestemate şi gunoaie. Cum să ajungi să le separi?
