Semioticianul şi scriitorul Umberto Eco discută, într-un interviu acordat publicaţiei britanice The Guardian, despre noul lui roman, “Cimitirul din Praga”, despre evoluţia cărţilor, dar şi despre fostul premier italian, Silvio Berlusconi.
“Scriu mai mult pentru masochişti”
Cea mai nouă carte a lui Eco (care împlineşte 80 de ani în 2011), “Cimitirul din Praga”, a fost acuzată de antisemitism, însă el susţine că numai cititorii slabi pot înţelege asta. “Nu eşti responsabil pentru înţelegerea perversă a cărţilor tale. Preoţii catolici spun să nu le dai fetelor tinere “Madame Bovary”, pentru că s-ar putea să le atragă ideea de adulter”, explică semioticianul.
“Cred că o carte ar trebui să fie judecată la zece ani după ce a fost citită şi recitită. Am fost definit întotdeauna ca erudit şi extrem de filosofic, prea dificil. Apoi am scris o carte într-un limbaj simplu, “Misterioasa flacără a reginei Loana”, care este una din cele mai puţin vândute cărţi. Probabil că scriu mai mult pentru masochişti. Doar unii editori şi jurnalişti cred că oamenii vor lucruri simple. Oamenii sunt sătui de lucruri simple. Ei au nevoie de provocări“, mai spune Eco.
Cu o carieră de 30 de ani în lumea academică şi colaborări cu emisiuni culturale, Umberto Eco a început să scrie ficţiune “dintr-un accident”. O prietenă i-a propus să scrie o carte poliţistă de mici dimensiuni, pentru o serie pe care o pregătea. El i-a răspuns că poate să scrie o carte de 500 de pagini şi să plaseze acţiunea în Evul Mediu. Aşa s-a născut “Numele trandafirului”.
Totuşi, semioticianul crede că ar fi ajuns să scrie ficţiune şi fără această întâmplare. “Am avut întotdeauna o aplecare spre narat. Am scris primele povestiri pe la 10 sau 12 ani. Toate cercetările mele ulterioare au structura unui film poliţist”, explică Eco.
Cărţile sunt “coridoarele minţii”
“Uneori, spun că urăsc “Numele trandafirului”, pentru că, poate, cărţile pe care le-am scris apoi poate erau mai bune. Dar asta li se întâmplă multor scriitori. Gabriel Garcia Marquez poate să scrie încă 50 de cărţi, dar va fi întotdeauna asociat cu “Un veac de singurătate”. De câte ori public un nou roman, vânzările la ‘”Numele trandafirului” cresc. Care este reacţia? ‘O nouă carte a lui Eco. Dar n-am citit niciodată ‘Numele trandafirului’. Care, apropo, costă mai puţin, pentru că are copertă de hârtie”, explică el, râzând.
Spune despre cărţi că sunt “coridoarele minţii”, el însuşi având acasă două biblioteci cu peste 50.000 titluri, din care 1200 sunt cărţi rare. Totuşi, el nu este împotriva dispozitivelor electronice. În călătorii, îşi ia cu el un iPad în care şi-a descărcat 30 de cărţi. Dispozitivele de citit sunt potrivite pentru călătoriile lungi, dar cititorii devotaţi vor tânji întotdeauna după cartea lor, explică Eco.
“A existat o ruptură între Berlusconi şi intelectuali”
“Berlusconi este un geniu al comunicării. Altfel, nu s-ar fi îmbogăţit aşa de mult. Şi-a identificat de la început publicul: oamenii de vârstă medie, care se uită la televizor. Tinerii nu se uită la televizor, stau pe internet. Oamenii care îl sprijină pe Berlusconi au 50 şi 60 de ani şi, într-o ţară cu populaţie îmbătrânită, reprezintă o forţă electorală. Sloganul lui a fost “plătiţi mai puţine taxe”. Când premierul îţi propune asta, îţi convine”.
“Totuşi, cum poate un popor aşa de cultivat ca italienii să aleagă un om ca Berlusconi?”, avansează întrebarea reporterul The Guardian. “Berlusconi era profund anti-intelectual şi se lăuda că n-a mai citit un roman de 20 de ani. Avea o frică de puterea intelectualilor şi a existat o ruptură între Berlusconi şi lumea intelectualilor. Dar Italia oricum nu este o ţară intelectuală. În metroul din Tokyo, toată lumea citeşte, dar, în Italia, nu e aşa. Nu judecaţi Italia după faptul că i-a dat pe Rafael şi pe Michelangelo”, a punctat Umberto Eco.
Cum îşi doreşte să rămână în memoria colectivă? “De regulă, scriitorii au o viaţă mai lungă decât academicienii, asta dacă nu eşti Immanuel Kant sau John Locke. Gânditorii iluştri de acum 50 de ani au fost uitaţi”, spune el.
