Unul dintre punctele de atracţie ale Festivalului Filmului European ce începe mâine la Bucureşti este documentarul românesc „Metrobranding” care are câteva „personaje” inedite: produsele celebre în perioada comunistă.
Filmul creat de tinerii cineaşti Ana Vlad şi Adrian Voicu va avea premiera vineri, 6 mai, la cinema Studio.
După proiecţie, antropologul Vintilă Mihăilescu va vorbi despre aceste adevărate staruri ale vremii: motocicleta Mobra, becul de Fieni, perdelele de Paşcani, tenişii de Drăgăşani, salteaua Relaxa, maşina de cusut Ileana şi bicicleta Pegas. Toate acestea au intat în folclorul urban românesc fiindu-le dedicate versuri tandre şi bancuri gen „Moarte sigură cu cobra, dar mai sigură cu Mobra “.
Deşi creatorii documentarului erau copii în perioada comunistă, ei îşi amintesc că acele produse „împodobeau” casele lor, ale vecinilor, ale rudelor şi ale tuturor cunoştinţelor.
La mai bine de 20 de ani distanţă de la Revoluţie, oraşele celebre cândva pentru produsele lor trăiesc din amintirea vechii „glorii”. Ana Vlad şi cu Adrian Voicu povestesc cum trăiesc acum locuitorii oraşelor fantomă ajunse la „groapa de fier vechi” a istoriei.
– Ce v-a fascinat la aceste branduri comuniste?
Cu toţii avem prin casă, prin vreun dulap, prin vreo debara, prin vreun pod sau printr-un beci astfel de obiecte pe care le-am părăsit la un moment dat şi le-am uitat prin vreun colţ al casei, dar pe care nimenii nu se îndură să le arunce pentru că le-au iubit cândva.
– Ce credeţi că este atât de special la acele produse?
Fiecare dintre ele are o poveste. Spre deosebire de lucrurile pe care le cumpărăm astăzi cu uşurinţă şi le aruncăm fără nici o strângere de inimă după doar doi ani să zicem, de acele obiecte românii nu vor să se despartă nici acum greu pentru că au fost procurate cu greutate.
„Le luai cu şpagă, le dădeai şpagă”
– O perdea de Paşcani sau o bicicletă Pegas reprezitau mai mult decât obiectul în sine?
Da. Cu ele deschideai uşi, le luai cu şpagă, le dădeai şpagă, intrai în posesia lor după ce stăteai vreme îndelungată pe o listă de aşteptare deschisă la locul de muncă. Erau atât de valoroase că ajungeau să fie lăsate şi moştenire. Fiecare obiect avea o poveste care era legată strâns de viaţa cumpărătorului. Pe noi aceste poveşti ne-au interesat de fapt şi am vrut să vedem şi unde s-au fabricat aceste produse ajunse mândria producţiei socialiste.
„Fabricile sunt goale şi constituie un peisaj dezolant”
– Aţi mers deci la faţa locului, chiar în oraşele care şi-au legat numele de aceste branduri. A fost o călătorie cu adevărat „iniţiatică?”
A fost ca o întoarcere în timp. De aceea fotografiile pe care le-am făcut în timpul documentării şi care sunt acum expuse la Institutul Cultural Român sunt adunate sub titlul de „Maşina timpului.” Lucrurile parcă au rămas pe loc acolo, cu diferenţa că fabricile sunt goale şi constituie un peisaj dezolant. În rest, ritmul în care se scurge viaţa este unul cu mult mai lent decât cel cu care suntem noi obişnuiţi în Bucureşti şi găseşti peste tot urme ale vremurilor trecute.
– Aţi locuit în timpul filmărilor chiar în acele oraşe-fantomă?
Da. Am stat câteva luni în fiecare oraş pentru că trebuia să dăm filmului ritmul şi respiraţia acelor locuri. De asta a şi durat atât de mult: un an documentarea şi trei ani filmarea. Am încercat să surprindem trecerea timpului peste acele localităţi, relaţiile oamenilor cu obiectele pe care le-au produs cândva şi până la urmă să înţelegem şi noi ce reprezentau cu adevărat în viaţa românilor acele branduri.
– În ce oraşe aţi filmat?
În Fieni, unde era faimoasa fabrică de becuri, în Cugir, unde se făceau maşini de cusut „Ileana”, „Nicoleta”, „Veronica”, cred că şi „Rodica”, care la origine erau de fapt nume ale muncitoarelor din fabrică, la Zărneşti, unde se produceau motocicleta Mobra şi bicicleta Pegas. (Atât fabrica de la Cugir, cât şi cea de la Zărneşti produceau în secret şi armament.) Am mai fost la Mizil unde se fabrica şi încă se mai fabrică salteaua Relaxa, singurul brand comunist care a supravieţuit, şi la Drăgăşani unde se produceau celebrii tenişi pe care toţi i-am avut sau i-am dorit pe vremuri.
– Omenii de acolo trăiesc cu nostalgia vremurilor când încă se mai fabricau acele branduri?
Sigur. Acele produse reprezintă tinereţea lor. Aşa cum noi am simţit intrând în acele oraşe că ne-am întors în copilărie, aşa şi ei, la vederea unui obiect care le-a marcat tinereţea se întorc brusc cu 20-30 de ani în urmă. Era emoţionant pentru ei să povestească despre acele vremuri.
„Asta a însemnat Revoluţia pentru mine, am avut în sfârşit bicicletă Pegas”
– Voi sunteţi foarte tineri. Aţi vreo amintire despre vreunul dintre aceste branduri? Adrian, tu ai o poveste legată de ele?
Eu aveam 9 ani în 1989 şi de la 6 tot căutam bicicletă Pegas. Îmi doream nespus una. Ţin minte cum umblam de mână cu părinţii de la un magazin la altul, dar bicicleta mult visată era de negăsit. Nu era deloc uşor să pui mâna pe aşa ceva fără pile şi relaţii.
– Şi a rămas pe veci un vis neîmplinit?
Din fericire, nu. Mi-am cumpărat bicicletă imediat după Revoluţie. Şi pot să spun fără să glumesc că pentru mine asta a însemnat Revoluţia. Am avut în sfârşit bicicletă Pegas. Şi situaţia a fost consecventă cu legendele urbane. Într-o săptămână mi s-a furat. Am aşteptat 3 ani ca să mă bucur de ea doar o săptămână. Şi atunci ai mei, ca să mă împace, mi-au cumpărat o bicicletă nemţească. Aşa că am uitat instant Pegasu’ şi aia nemţească a devenit pentru mine cea mai tare bicicletă ever şi singura posibilă pe pământ.
– Bicicleta capitalistă a bătut deci Pegasul comunist. Şi tu, Ana, ce amintire ai legată de vreunul dintre brandurile despre care povestiţi în film?
Eu am avut până în timpul filmărilor la „Metrobranding” o maşină de cusut Ileana care a avut de-a lungul timpului în casa noastră diverse funcţii. În ultima parte a existenţei ei ajunsese dulap. Înainte însă, atunci când nu era folosită ca maşină de cusut, era masă de înfăşat copilul, dulap în care băgai pantofi vechi şi o altele. Faptul că rezistau atât de mult la un moment dat constituiau şi un dezavantaj. Se demodau şi ocupau şi mult loc în casă. Dacă mă gândesc bine, apartamentele părinţilor noştri sunt în mare parte ocupate de obiectele astea care nu se mai strică.
– Oamenii din oraşele în care aţi filmat, mai au încă prin case astfel de obiecte, semne ale gloriei lor de mult apuse?
Nu numai că mai au acele produse, dar încă le mai folosesc. Atâta vreme cât nu se strică, şi ele par să nu se strice niciodată, sunt considerate funcţionale şi bune de folosit. Să nu uităm nici faptul că oraşele alea sunt toate foarte amărâte. Oamenii de acolo nu au posibilităţile noastre, ale celor ce trăim în oraşe mari, de a cumpăra şi de a arunca lucruri cu lejeritate. Ei preţuiesc un obiect care durează şi e şi normal să fie aşa. Ca să nu mai spunem că ei sunt cu adevărat ataşaţi emoţional de acele produse. Viaţa lor e legată de ele. Au lucrat în fabrică, le-au produs, destinele oamenilor din acele oraşe au fost unite cu obiectele pe care fabrica din oraşul lor le producea. Cei mai mulţi nu înţeleg nici acum de ce a fost nevoie să se închidă acele întreprinderi după Revoluţie mai ales că unele dintre ele ar fi putut funcţiona şi acum. Adică, totuşi, cred că puteam produce şi noi becuri, nu?
Film despre „perla” turismului în comunist
– „Metrobranding” este primul film dintr-o trilogie. Spuneţi-mi ceva despre celelalte două filme.
Cel de-al doilea este terminat şi el. Se numeşte „Victoria” şi e dedicat oraşului industrial cu acelaşi nume creat de comunişti care acum e aproape pustiu. Al treilea film vrem să fie despre una dintre staţiunile balenoclimaterice în mare vogă în comunism, despre una dintre „perlele” turismului din acea vreme, dar nu ne-am decis încă asupra cărei staţiuni să ne oprim. Poate Olăneşti-Căciulata, unde mergeam cu părinţii în copilărie, dar nu ştim sigur.
