Concertul programat azi la Ateneul Român îi este dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori români contemporani: Pascal Bentoiu. În deschiderea concertului de la ora 19.00, Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu“, dirijată de Ilarion Ionescu-Galaţi, va interpretata „Suită ardelenească“, datată din 19 august 1955, lucrare dedicată tatălui şi bunicilor ardeleni ai compozitorului.
În continuarea concertului de la Ateneu, vor fi interpretate Concertul nr. 1, în re major, pentru vioară şi orchestră, opus 6, de Nicolo Paganini, cu solistul Remus Azoiţei, şi Simfonia nr. 4, în fa minor, op. 36, de Piotr Ilici Ceaikovski.
Vorbind despre cele patru părţi ale Suitei ardeleneşti, Învârtita, Jieneasca, Dealungu şi Danţu, Pascal Bentoiu spune: „Cele patru mişcări nu respectă întotdeauna agogica dansurilor originale; de pildă, Învârtita, ca şi Jieneasca sunt mai rapide în documentele originale. Dealungu rămâne aproximativ la aceeaşi iuţeală de parcurgere, în schimb introduce o scurtă prelucrare tematică. Iar Danţu cuprinde, de fapt, trei melodii diferite, combinate şi suprapuse în diverse feluri. Am fost, câteodată, în decursul timpului, nemulţumit de unele momente ale orchestraţiei; mi-ar fi totuşi imposibil astăzi, cu toată cunoaşterea mai temeinică a mecanismelor simfonice, să intervin în această partitură fără a o strica. O las deci judecăţii ascultătorilor în singura formă ce i se potriveşte: cea de atunci“, povesteşte Pascal Bentoiu.
Muzician de prim ordin, om de aleasă şi întinsă cultură, poliglot, discret şi distins în comportament, ferm şi neabătut în opinii, înţelegător şi exigent, plin de umor şi spirit rafinat, iată câteva din trăsăturile prin care poate fi caracterizat Pascal Bentoiu, compozitorul născut în 1927. O viaţă închinată muzicii, pentru care a avut o vocaţie precoce, cultivată cu părintească îngrijire în principal – pentru armonie, contrapunct, orchestraţie, compoziţie – de Mihail Jora.
Cunoştinţele în materie de filosofie şi literatură, căpătate printr-o disciplină a studiului neabătută, completează portretul intelectual al lui Pascal Bentoiu. A înfruntat privaţiuni, dedicându-se, cu excepţia câtorva ani
(1953 – 56), când a fost cercetător la Institutul de Folclor, exclusiv activităţii creatoare, desfăşurată în compoziţie şi muzicologie, potrivit muzicologului Petre Codreanu.
„A compus opt simfonii, două concerte pentru pian, unul pentru vioară, poeme, numeroase muzici de scenă, opere de răsunet – Amorul doctor, Jertfirea Iphigeniei, Hamlet (ultimele două distinse cu premii internaţionale) -, muzică de cameră – două sonate, şase cvartete -, multă muzică vocală, orchestraţii (Şase cântece şi-o rumbă de Jora, apreciată superlativ de autor). A scris studii şi articole, a publicat cărţi fundamentale pentru eseistica muzical-estetică românească din ultimii ani – “Imagine şi sens”, “Deschidere spre lumea muzicii”, “Gândirea muzicală”, “Capodopere enesciene”.
În 31 ianuarie 1990 a fost ales preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi muzicologilor din România, în fruntea căreia a stat până în 8 octombrie 1992 (demisie), realizând o serie de obiective importante pentru breaslă. Consecvent cu sine însuşi, respingând ispitele modelor şi modelelor, Pascal Bentoiu prezintă un bilanţ intens pozitiv şi exemplar“, aşa îl portretizează criticul muzical Petre Codreanu pe marele compozitor.
Despre „Suită ardelenească“, Pascal Bentoiu mai mărturiseşte: „În anul 1954 am alcătuit, în cadrul Institutului de folclor din Bucureşti, împreună cu colega mea Rodica Weiss, o colecţie de 100 de melodii de joc din Ardeal. Pentru aceasta am ascultat şi citit din transcrieri un material mult mai vast, circa 500-600 de melodii. Un an mai târziu alegeam din întreg câteva piese cărora am căutat să le dau o înveşmântare simfonică, oarecum în spiritul dansurilor pentru orchestră scrise, cam în aceeaşi vreme, ori puțin înainte, de un Theodor Rogalski, ori un Paul Constantinescu. Genul era mult preţuit în timpul acela şi – evident – la imboldul unor astfel de modele am căutat să lucrez cât puteam mai bine. Că decenii mai târziu partitura aceasta de tinerețe circulă încă, este desigur un prilej de mulțumire pentru autor, însă mândria sa de căpetenie rămâne alegerea însăşi a temelor, cele mai frumoase – în opinia sa – dintre multele cercetate“.
