Pe 10 mai, la Opera Naţională din Bucureşti va avea loc cea de-a cincisprezecea ediţie a Întâlnirilor JTI, eveniment care, de-a lungul anilor, a adus în faţa bucureştenilor cele mai prestigioase companii de dans din lume. În acest an, dansatorii şi coregrafii Maria Pagés şi Sidi Larbi Cherkaoui vor susţine spectacolul „Dunas”.
Cu acest prilej, Sidi Larbi Cherkaoui, unul dintre cei mai apreciaţi coregrafi europeni ai zilelor noastre, a acordat un interviu României libere.
Cum aţi început să dansaţi?
În ansamblurile de dansuri folclorice din Belgia. În Belgia se făcea sport la şcoală, când eram foarte mic, cred că aveam 6 ani, însă primii paşi pe care i-am făcut pentru a învăţa mişcarea au fost de dans folcloric. Învăţam ritmul şi era foarte plăcut să fac acest lucru şi apoi, toate influenţele generaţiei mele, ritmurile pe care le vedeam la televizor, dansatorii, cei care cântau şi hip-hop, toate acestea şi artiştii pop, când aveam 12 ani,
m-au influenţat enorm. Însă, în realitate, aşa-zisul dans popular a fost cel care a avut la început cea mai mare influenţă asupra mea şi m-a încurajat cu adevărat să dansez. E adevărat că prima dată am învățat mişcările, cele din dansurile folclorice, dar prima mea expresie în calitate de artist, pe când eram copil, fără a şti ce este, a fost desenul. Am învăţat mai întâi să desenez şi pentru mine, dansul este o continuare a desenului, am utilizat acelaşi mod de a-mi articula braţele, ca un fel de pensulă.
Aveţi o definiţie personală a dansului?
Pentru mine dansul este în special mişcare. Mai mult chiar, dansul este modul în care o formă se transformă într-o altă formă, modul în care energia este desenată în spaţiu, este un flux energetic şi emoțional.
Care a fost cel mai frumos moment din viaţa dumneavoastră profesională?
Unul dintre cele mai frumoase momente a fost acela când am fost recunoscut în calitate de coregraf în 2002 prin Premiul Nijinski, la Monte Carlo, eram foarte tânăr şi tocmai îmi începusem activitatea. Am fost surprins într-un mod foarte plăcut să câştig un premiu şi acest lucru m-a încurajat într-adevăr enorm. Acest lucru se întâmpla în urmă cu 12 ani, în 2002.
Şi care a fost cel mai dificil moment din carieră?
Momentul cel mai dificil s-a petrecut, poate, în urmă cu opt ani, când m-am simţit descurajat de a face coregrafie şi nu mai doream să dansez, pentru că simţeam că erau prea multe definiţii, prea multe limite impuse dansului. Asta e bine, asta nu e bine, trebuie făcut aşa, nu trebuie făcut aşa. Cred că este foarte important şi avem răspunderea, în calitate de artişti, de a modifica în mod constant limitele lucrurilor. Şi de a merge până în profunzimea lucrurilor, a ceea ce ne place să facem, la un moment dat trebuie să îndrăzneşti să mergi până la capătul limitelor şi să demonstrezi că spaţiul între două lucruri este tot un spaţiu, este tot un loc şi avem dreptul să ne aflăm acolo. Poate spun acest lucru pentru că eu însumi sunt pe jumătate marocan, pe jumătate belgian, deci am fost încă din fragedă copilărie între două locuri şi am înţeles foarte bine cele două culturi din această cauză. Am înţeles foarte bine că suntem în mod constant prizonieri ai unor definiţii care nu iau în considerare contururile definiţiei. Şi punctele de întâlnire, poziţiile dintre acestea sunt poate foarte fine, însă sunt spaţii reale şi ceea ce ador, de exemplu în a lucra cu María Pagés, este acest lucru.
Eu şi María lucrăm împreună, ne întâlnim, avem rădăcini comune, ca Flandra de exemplu, care cred că în Evul Mediu a fost influențată de Spania. Spaniolii se aflau la noi, în Flandra, şi au lăsat o amprentă care a definit profund Flandra. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Sevilla. Sevilla este oraşul din care provine María Pagés. Însă, când mergeam la Sevilla, aveam impresia că regăseam energii din Maroc, simţeam că acea cultură arabă, sau, să spunem, maură, a fost prezentă acolo… Înţelegeţi ce vreau să spun? Maurii, așa se numeau arabii în acea epocă. Maurii se aflau în Spania şi acest lucru creează o identitate foarte specifică pentru Sevilla. Deci, eu merg spre rădăcinile mele flamande şi marocane, ea merge către rădăcinile ei spaniole, în special din Sevilla, ne reîntâlnim, de fapt, la aceleaşi rădăcini.
Care este baletul dvs. favorit?
O întrebare bună… Cred că ar fi „Eidos: Telos from William Forsythe“.
De ce?
Mi-au plăcut foarte mult figurile cou-de-pied cu rotaţie cu personaje. De fapt era ceva asemănător unui fals, cu mişcări largi în formă de U, şi continua aşa, iar uneori se opreau pentru a explica unele lucruri, iar acest aspect mi s-a părut foarte frumos, acest vârtej în care erau uneori puncte de legătură teatrale.
Până la ce vârstă credeţi că veţi continua să dansaţi?
Nu prea ştiu, este dificil de spus, îmi imaginez că pentru următorii cinci-şase ani, apoi, după cinci-şase ani, sunt sigur că voi gândi că pentru încă cinci-şase ani, deci, pe măsură ce trece timpul, cred că voi continua până când corpul şi spiritul îmi cer să mă opresc. Nu aş putea spune…
Credeţi că există o diferenţă foarte, foarte mare între baletul clasic şi baletul contemporan?
Cred că acest lucru depinde de modul în care privim lucrurile. Când privim lucrurile într-un anumit mod, este adevărat că există mari diferenţe între un dans născut la curte şi în raport cu o anumită aristocraţie şi un alt tip de dans, care a fost creat pentru popoare, în temple, pe străzi, este un mod complet diferit de a privi lucrurile. Însă, uneori, curtea devine şi un spaţiu sacru, sau tocmai un spaţiu popular. Deci, cred că există tehnici, şi nu trebuie să subestimăm tehnica clasică, în care dansatorii muncesc foarte mult şi din greu pentru a putea să rămână pe picioare, să își mențină echilibrul, să se rotească, să facă salturi. Există dansatori contemporani care încearcă să facă acelaşi lucru în domeniul lor, se rotesc în cap, pe umeri, pe gât, pe genunchi, ceea ce este la fel de lăudabil şi de frumos, adică să vezi această căutare, această explorare, acest decor. Deci, din acest punct de vedere, facem acelaşi lucru. Cred că, uneori, diferenţa depinde de punctul de vedere pe care vrem să îl adoptăm. Fiecare tip de balet este diferit, însă, în acelaşi timp, toate se leagă şi se aseamănă între ele.
Ce îi trebuie unui dansator în primul şi în primul rand?
Capacitatea de a-şi înţelege propriul corp, de a-l asculta şi de a visa că vorbeşti cu el şi mai ales conștientizarea faptului că ființa ta întreagă este spirit și corp, ca tu eşti propriul corp însuflețit.
Aveţi sfaturi pentru tinerii care vor să devină dansatori?
Într-un fel, cred că este foarte important să permită, să rămână deschişi la frumuseţea celorlalţi, deci să nu se concentreze doar asupra a ceea ce fac ei înșiși, ci să iubească lucrurile din jurul lor, pentru că aceste lucruri ne ajută să devenim mai puternici şi mai buni în calitate de artişti. În orice caz, eu am învăţat să apreciez lumea exterioară tocmai pentru a avea mai multă energie în interiorul meu.
Doriţi să transmiteţi ceva special publicului din România?
Sentimentul de libertate. Cred că eu şi María am încercat să ne permitem să urmăm mişcarea şi energia mişcării într-un mod foarte liber. Uneori suntem încorsetați în anumite categorii, ca şi când ai spune că acesta e flamenco, acesta e dans contemporan. Eu şi María ne doream să ne mişcăm împreună, să lăsăm energiile care se regăsesc în dansul contemporan şi în dansul flamenco să ne pătrundă şi să nu aibă limite. Deci ne doream cu adevărat să vorbim despre libertate, despre cât de fantastic este să găseşti această libertate, dar şi cât de periculos. Este ca şi cum ai fi în Sahara, ca şi când ai fi în deşert: avem libertatea de a merge unde ne dorim, întreg spaţiul este gol şi, în acelaşi timp, suntem într-o poziţie foarte fragilă şi suntem influențați de ceea ce se află în jurul nostru. Libertatea necesită, de asemenea, o forţă, o rezistență enormă şi cred că doream să transmitem aceste două lucruri. Munca Mariei şi a mea se bazează pe simbolul nisipului şi al dunelor, ea este o dună şi eu sunt la fel, împreună cu vântul, atunci când suntem împreună, redevenim o altă dună. E modul în care un cuplu poate deveni o singură persoană, se poate distanța, dar şi modul în care cei doi se pot contopi unul cu altul.
