Ce s-a întâmplat când Stanley Kubrick, un artist genial, l-a întâlnit pe Hal 9000, computerul super sofisticat imaginat de scriitorul SF Arthur Clarke? Simplu, a ieșit o capodoperă: „2001: A Space Odyssey“ (1968).
Dar lucrurile nu au stat mereu așa în viața reală, în momentele-cheie când o artă și-a schimbat cursul sub influența unei invenții tehnice revoluționare. Și asta se vede foarte bine în film, cea mai tânără artă, un „bebeluș“ de doar o sută și ceva de ani.
Primul film sonor, „The Jazz Singer“ (1927), era doar o peliculă mediocră de care lumea își amintește doar pentru că a fost cea dintâi în care se auzea vocea umană. Mulți dintre marii artiști ai filmului mut au resimțit șocul, au descoperit că expresivitatea, mimica și gesturile exagerate ce ar fi trebuit să însoțească acțiunea nu mai erau suficiente. Noi talente deveniseră necesare: voce, timbru, dicție. O întreagă pleiadă de artiști talentați a trecut în uitare, dintre care „victima“ principală a fost Charles Chaplin. A fost nevoie de ceva timp până când sunetul a fost integrat organic în filme și n-a mai fost folosit doar ca un element exotic, un prilej de a mai cânta un șlagăr la modă.
O altă mare descoperire care a schimbat cea de-a șaptea artă a fost filmul în culori. Lucrurile sunt puțin mai complicate aici, e greu de găsit un moment zero, primele realizări datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tehnica s-a perfecționat pe parcursul anilor, de la culorile aproape primitive din „Gone With the Wind“ sau „The Wizard of Oz“ (ambele 1939) s-a ajuns la nuanțe, pasteluri, tușe fine de culoare. A mai fost și opoziția unor mari artiști, care considerau că nimic nu poate egala poezia griurilor din peliculele alb-negru. Au trecut ani până când mari artiști ca Terrence Malick – în „Days of Heaven“ (1978) – sau Akira Kurosawa – în „Kagemusha“ (1980) – au pictat pe marele ecran.
În zilele noastre, efectele speciale au schimbat modul tradițional de a face film. Încă de la începutul folosirii ecranului verde – în pelicula „The Thief of Baghdad“ (1940) -, celebrele FX au explodat o dată cu dezvoltarea informaticii. Tehnologiile 3D, 4D și ce-o mai veni, scene din macro sau microcosmos, navete spațiale sau orașe care se prăbușesc în flăcări la modul cel mai realist au ajuns acum aproape pe orice tastatură a unui computer. Asistăm la o democratizare a spectaculosului. Ce să mai vorbim de sălile de la mall-uri care te zgâlțâie sau te stropesc cu apă la comandă! Acesta e viitorul care deja are loc: dintr-o artă austeră dedicată exclusiv ochiului, cinematografia devine una adresată tuturor simțurilor, inclusiv celui tactil și gustului.
Din păcate, se adresează din ce în ce mai puțin altor funcții ale creierului. Un alt efect este că scenaristul, regizorul, actorul sunt acum mult mai subordonați efectelor speciale. E mult mai ușor să realizezi la tastatură câteva lumi virtuale care explodează decât să nuanțezi un dialog inteligent.
Ar însemna asta că noua generație de efecte speciale distruge arta? Nu, la fel ca toate celelalte șocuri tehnologice, efectele speciale își așteaptă doar marele artist care să le pună în valoare. De aceea revin la exemplul cu care am început: „2001: A Space Odyssey“ e un film SF, gen ale cărui pelicule se „prăfuiesc“ în general repede din cauza ritmului în care apar noutățile științifice. Geniul lui Kubrick a făcut însă ca, la aproape o jumătate de secol de la premieră, „Odiseea“ lui să pară la fel de proaspătă ca în prima zi.
