Unul dintre cele mai frumoase spectacole pentru copii din ultimii ani, dacă nu cumva chiar cel mai frumos, este „Prinţul fericit“, după povestirea lui Oscar Wilde, montat de regizorul Radu Alexandru Nica la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul“ din Iaşi.
Într-o societate ca a noastră, care pune mare preţ pe competiţie şi pe succes cu orice preţ, valori precum mila, bunătatea, dragostea de aproape, prietenia par învechite şi perimate. Cu siguranţă, milostenia nu-ţi asigură succesul în viaţă, tot aşa cum faptele bune nu devin niciodată ştiri la televizor pentru că presa se călăuzeşte după alte principii, de genul “If it bleeds, it leads”, adică, într-o traducere liberă, doar o ştire în care curge sânge are potenţial de breaking news. Și, cu toate acestea, ne place să credem că omul nu a devenit în mod total şi definitiv fiară. Văzând “Prinţul fericit”, chiar şi cel mai veros mafiot sau cel mai făr’ de scrupule politician nu poate să nu-şi amintească faptul că a fost crescut şi educat cândva în cu totul alte principii decât cele după care se călăuzeşte acum.
Povestea Prinţului Fericit este, aşa cum şi-o amintesc cu siguranţă foarte mulţi dintre cei care au citit-o când erau mici, în mod paradoxal, o frescă a nefericirii. Este poate, alături de “Mica sirenă“ sau de “Fetiţa cu chibrituri” ale lui Andersen, unul dintre cele mai sfâşietoare basme care s-au scris vreodată. Și totuşi, din el răzbate o firavă rază de speranţă.
Prinţul Fericit era în realitate o statuie, dar nu una oarecare. “Era placat din cap până-n picioare cu foiţe subţiri de aur fin şi drept ochi avea două safire sclipitoare, iar un rubin mare, roşu, scânteia pe mânerul spadei sale. Era, într-adevăr, foarte mult admirat”.
Povestea, este în prima sa frază, aşa cum ne place nouă să spunem azi, un “success story”. Prinţul era frumos, bogat împodobit, celebru şi admirat. Numai că prinţul fusese fericit doar atâta vreme cât fusese om, când avusese ochii închişi la lumea cea adevărată şi trăise în necunoaştere.Iar acum, mort fiind, sufletul său vedea de la înălțimea muntelui pe care edilii îi ridicaseră statuia, toată mizeria lumii. Astfel ajunge să fie în moarte aşa cum ar fi trebuit să fie pe când era încă în viaţă: bun şi milostiv. Folosindu-l pe prietenul său, Rândunelul, el renunţă şi la rubinul de pe spadă şi la safirele pe care le avea drept ochi şi la foiţele de aur care-i împodobeau hainele, podoabe pe care le trimite rând pe rând, prin mesagerul său înaripat, oamenilor săraci peste care domnise cândva. Numai că săracii erau mult prea mulţi faţă de bogăţia postumă a prinţului ajuns statuie.
Bunătatea pare a veni mereu cu un preţ, pe care prinţul îl plăteşte pierzându-şi prietenul. Pe Rândunel îl prinsese iarna tot fiind comisionarul de fapte bune al Prinţului Fericit şi moare îngheţat. “Nu în Egipt plec, ci în palatul morţii, spuse Rândunelul. Nu-i așa că moartea e soră bună cu somnul? Şi după ce îl sărută pe buze pe Prinţul Fericit, căzu mort la picioarele lui. În clipa aceea se auzi un trosnet ciudat înăuntrul statuii, ca şi când ceva s-ar fi sfărâmat. Inima de plumb a Prinţului Fericit crăpase exact în două. De bună seamă că era un ger cumplit!”, ne spune povestea.
Iar edilii, văzând statuia prinţului arătând ca vai de lume, se decid să o topească şi în locul ei să pună alta, eventual pe cea a primarului oraşului.
Morala pare a fi una teribilă: nu primeşti nimic în schimb dacă eşti bun, nici mulţumiri, nici recunoaştere, iar atunci când izvorul dărniciei tale a secat eşti aruncat la gunoi. Este, într-adevăr, legea după care se călăuzeşte această lume. Numai că, din fericire, sfârşitul poveştii nu e aici, tot aşa cum moartea nu înseamnă sfârşitul definitiv al omului. “Adu-mi din oraş două lucruri dintre cele mai de preţ”, îi ceru Dumnezeu unui înger! Iar acesta îi aduse inima de plumb şi trupul Rândunicii. “Dreaptă alegere ai făcut!”, zise Dumnezeu. „Rândunica va cânta de-a pururi în grădina Paradisului meu, iar Prinţul Fericit mă va proslăvi în cetatea mea de aur”.
Montarea
După ce am făcut o scurtă incursiune în povestea lui Oscar Wilde, să ne întoarcem la minunatul spectacol al lui Radu Alexandru Nica. Este pur şi simplu o bucurie să vezi trupa foarte tânără a Teatrului Luceafărul la lucru. Actorii sunt parcă desprinşi din poveste, mai ales Dumitru Georgescu, care-l interpretează delicat şi fără emfază (aşa cum ne-am fi aşteptat poate de la o “statuie”) pe Prinţul Fericit, şi Alex Iuraşcu, bunul Rândunel, prietenul devotat al Prinţului. Iar montarea e o feerie. Muzica lui Vlaicu Golcea şi coregrafia lui Florin Fieroiu (ajunşi deja la categoria grea a maeştrilor muzicii de teatru şi ai mişcării scenice) “leagă“ superb “aluatul” poveştii. Scena este acoperită complet cu frunze, semn al perisabilităţii omului şi a naturii întregi. (Decorul e creat de Ioana Popescu.) De altfel, frunzele devin nişte personaje în sine: foiţele de aur cu care este acoperită statuia Prinţului Fericit sunt în formă de frunze, locuitorii oraşului cară peste tot cu ei braţe întregi de frunze, copiii se joacă şi se bat cu frunze, Rândunelul cel îndrăgostit de Salcia cea cochetă, care flirtează fără ruşine cu Vântul, îi face curte iubitei lui tot printre frunze. Viaţa întreagă e o lume a efemerului.
Copiii care au văzut acest spectacol, dar şi adulţii care i-au însoţit au părăsit sala cu lacrimi în ochi. Să sperăm că emoţia poveştii şi morala ei i-au însoţit cel puţin până acasă. Credem totuşi că micii spectatori nu vor uita prea curând acest spectacol şi-şi vor aminti poate şi peste ani de trista poveste a Prinţului Fericit.
