âAstăzi intră în cinematografele din ţară pelicula „Camille Claudel 1915“, care are în prim-plan destinul tulburător al iubitei sculptorului francez Auguste Rodin, artista Camille Claudel. Regia este semnată de Bruno Dumont, iar în rolul titular o veţi revedea pe faimoasa Juliette Binoche.
Născută în 1864 în nordul Franţei, Camille Claudel a fost sora mai mare a poetului mistic Paul Claudel. Tânăra a fost studenta lui Auguste Rodin, căruia i-a devenit iubită, trăind cu el o pasională poveste de dragoste vreme de 15 ani, poveste încheiată furtunos în 1895, când femeia avea 31 de ani.
După 1905, Camille începe să prezinte semnele unui puternic dezechilibru psihic. Îşi distruge o mare parte din statui, dispare pentru lungi perioade de timp, manifestă simptome de paranoia şi este diagnosticată ca schizofrenică. Îl acuză pe Rodin că i-a furat ideile şi că a pus la cale asasinarea sa.
În 1913, după moartea tatălui ei şi după 10 ani de izolare pe care i-a petrecut închisă în studioul său din Paris, familia o internează, mai mult sau mai puţin forţat, într-un spital de boli mintale de la periferia Parisului. Apoi, în 1914, pentru a o adăposti de avansarea trupelor nemţeşti în Franţa, pacienta este mutată într-un azil din provincia Vaucluse, din sud-estul Franţei.
Acţiunea filmului „Camille Claudel 1915“ este plasată în perioada în care artista era internată în acest azil, la insistenţele familiei. Aici ea a dus o viaţă retrasă, în aşteptarea fratelui ei mai mic, Paul Claudel, refuzând să mai sculpteze vreodată.
„Camille Claudel 1915“ este o adaptare liberă bazată pe corespondenţa dintre Paul Claudel şi sora sa, Camille, precum şi pe fişele medicale completate de medicii săi.
Cum s-a născut filmul
Regizorul Bruno Dumont povesteşte că a primit un SMS de la actriţa Juliette Binoche cu rugămintea de a lucra împreună exact când citea o carte despre perioada în care sculptoriţa franceză era internată. “Ştiam că Juliette are cam aceeaşi vârstă cu Camille Claudel din acele timpuri. În plus, îmi doream foarte mult să fac genul acesta de film, despre încarcerare şi inactivitate”, spune regizorul.
De cealaltă parte, actriţa Juliette Binoche îşi aminteşte momentul: “Bruno mi-a zis: «Această femeie nu face absolut nimic, este neutră – neutră e unul din cuvintele lui favorite – aşa că noi o vom urmări în acest nimic»”.
„Ideea mea era să filmez oameni normali care suferă de boli mintale”, recunoaşte regizorul. „Aşa că a trebuit să căutăm un loc în care platoul de filmare să se afle în vecinătatea imediată a bolii. Cu alte cuvinte, a unui spital în care doctorii să fie de acord să lase pacienţii să fie parte din filmul meu.”
Acest loc a fost găsit, aşa că majoritatea surorilor medicale, a personalului medical şi chiar a pacienţilor nu sunt actori, ci oameni obişnuiţi, care au acceptat să apară în acest film. Juliette Binoche chiar a fixat această regulă: toată lumea din platoul-spital să o strige pe numele personajului ei, “Camille”, şi nu Juliette.
Regizorul spune că sarcina lui, apropo de lucrul cu personalul medical şi pacienţii, oameni fără pregătire actoricească, n-a fost prea grea: “N-am avut prea mult de făcut: porneam camera şi filmam. Alexandra era Alexandra, Jessica era chiar Jessica. E adevărat că, ori de câte ori strigam «Acţiune!», ceva neaşteptat se întâmpla. Însă neaşteptatul era binevenit, chiar necesar în genul acesta de proiect.”
Scrisorile originale ale Camillei
Un alt detaliu semnificativ pentru rolul lui Juliette Binoche este că ea nu a avut un scenariu pentru acest film. “Bruno mi-a înmânat scrisorile originale ale Camillei şi mi-a zis să le personalizez”, spune Juliette. “Aşa că m-am apucat şi le-am rescris, făcându-le mai puţin literare, ca şi cum ar fi fost ale mele. Apoi i le-am trimis înapoi pe mail, sperând să-mi dea nişte indicaţii. Degeaba. «Trebuie să improvizezi», mi-a zis el”.
„Am această problemă: nu-mi place să aud actorii recitând rolul. Mă cert mereu cu ei şi nu-i las să recite scriptul”, recunoaşte regizorul Bruno Dumont. “Ştiu că nu întotdeauna este uşor pentru ei, pentru că sunt obişnuiţi să aibă un text de interpretat, iar când acesta lipseşte se simt puţin dezorientaţi. Dar mie, unul, îmi place provocarea asta“.
