Unul dintre cele mai aplaudate filme la ediţia de anul acesta a Festivalului de Film Transilvania a fost „Visul lui Adalbert", peliculă ce marchează debutul în lung metraj al regizorului Gabriel Achim. Reconstituire pe cât de fidelă, pe atât de amuzantă a unei zile din România anului 1986, filmul „face cu ochiul" cinefililor printr-o serie de citate cinematografice absolut savuroase.

Despre „Visul lui Adalbert", ce va avea premiera oficială în această toamnă, despre clubul de fotbal Steaua Bucureşti, cinema şi comunism am vorbit şi noi cu creatorul filmului, regizorul Gabriel Achim.

Gabi, filmul tău se petrece în Epoca de Aur, iar momentul ales de tine pentru desfăşurarea acţiunii e cu adevărat unul de aur: este chiar ziua în care toată România sărbătorea victoria Stelei în Champions League. De ce ai ales exact acel moment?

Gabriel Achim: Aş fi putut plasa fără probleme acţiunea filmului în zilele noastre, şi cu siguranţă ar fi fost pe placul celor (tot mai mulţi dintre compatrioţi) care s-au săturat de filme recente care se întâmplă în perioada comunistă (nu le-am numărat dar nu cred cu sunt mai mult de cinci). Nu fac parte însă dintre aceia care cred că trecutul ţi-a epuizat potentialul de a stârni interesul spectatorilor (este ca şi cum ai strâmba din nas că vezi „încă un film de epocă").

Oricum accidentul cu mână pierdută în strung şi reconstituirea accidentului cu o nouă victimă a avut loc în anii '80. Am ales ziua de 8 mai 1986 pentru că, la fel ca accidentul, a fost una dintre cele mai bizare zile din istoria recentă a României. Dezastrul nuclear de la Cernobîl era de dată recentă, trecuseră doar două săptămâni şi lumea discuta cu teamă despre posibilele consecinţe negative. Era ziua imediat următoare câştigării, pentru prima şi ultima oară in istoria fotbalului românesc, a Cupei Campionilor Europeni de către Steaua Bucureşti în faţa super Barcelonei. Exista un entuziasm general în rândul populaţiei pentru că nimeni n-a îndrăznit să creadă că ar putea fi posibil ca Steaua să bată super-echipa Barcelonei chiar la ea acasă, în Spania, la Sevilla.

În schimb, oficialităţile comuniste erau bulversate pentru că entuziasmul întregului popor trebuia canalizat către sărbătoarea oficială a zilei de 8 mai 1986: aniversarea a 65 de ani de la crearea Partidului Comunist Român! În cantinele întreprinderilor, în teatre, în şcoli, grădiniţe etc toată lumea era obligată să participe la momente festive dedicate Partidului. Ca să-ţi faci o imagine cât mai clară despre ce se întâmpla atunci, extraordinarei victorii a Stelei din noaptea precedentă i-a fost dedicată o caseta de 20x10 cm pe ultima pagină a singurului ziar sportiv din presa centrală, în care erau trecute scorul final şi componenţa celor două formaţii. În rest, erau numai articole dedicate minunatului Partid. Numai că populaţia ieşind în stradă şi bucurându-se pentru câştigarea Cupei, a ignorat şi avertismentele legate de consecinţele radiaţiilor nucleare şi festivismul impus de Partid.

Fără a exagera, a fost unul dintre rarele evenimente care a pus omul de rând din timpul dictaturii comuniste în situaţia de a spera că imposibilul este la îndemână, ca evadarea din infernul moral şi politic al acelor ani este posibilă.

Tu îţi mai aminteşti unde te-a prins victoria Stelei?

G.A: Vedeam meciurile acasă, cu tata şi cu cei doi fraţi ai mei. De obicei mai veneau şi un vecin, doi, dar nu îmi mai amintesc dacă în seara aia a mai fost şi altcineva. E clar ca m-am bucurat, obişnuiam să urlăm când se înscriau goluri sau când se apăra un penalti. Amintirile mele vagi sunt legate de şanţurile materialului de velur care acoperea fotoliul din care obişnuiam să văd meciul. Era întotdeauna fotoliul meu, ca frate mai mare am avut dreptul să-l aleg primul. Şi că undeva sub perna fotoliului era o găurică în material din care ciupeam, fără să mă vadă mama, buretele învechit.

Personajul tău, un umil creator de filme de protecţia muncii, se vrea Pintilie. Reconstituirea accidentului de muncă este un omagiu adus „Reconstituirii" lui Lucian Pintilie?

G.A: Nu ştiu exact dacă el se vrea Pintilie. Cred că mai degrabă ar vrea să fie un Sergiu Nicolaescu. Directorul adjunct al fabricii, Tocmagiu, este cel care îl gratulează cu titulatura de "Pintilie al p... mele". Nu-mi place să aduc omagii, nici nu mă pricep de altfel. Cred că mai degrabă am încercat o reverenţă făcută „Reconstituirii" lui Pintilie. Iniţial, filmul chiar s-a numit „Reconstiuire".

Mai ai în film ceva trimiteri tandre către mari regizori: muncitorul Adalbert mişcă cu privirea obiectele pe o masă ca fetiţa din „Călăuza" lui Tarkovski, iar personaul principal îşi construieste un eşafodaj întreg de scuze pentru adulter inspirat de un evreu bătrân ghicit ca fiind Woody Allen. Mai ai parcă şi ceva din Bunuel şi chiar din Chaplin. Secvenţele „citate" au rol de parodii sau de închinăciuni la marii monştri?